Câteva dintre aşa-numitele „şapte surori” – companiile care joacă destinele petroliere mondiale – caută, se pare destul de asiduu, ţiţei în România. Americanii de la Chevron şi francezii de la Total o fac în perimetre terestre.
Iar marele Exxon, un fel de soră-şefă, în perimetre din Marea Neagră! Ce caută acestea într-o ţară în care austriecii de la OMV-Petrom, singurii care mai exploatează ţiţei în România, se plâng nevoie mare de faptul că rezervele cunoscute de aici nu mai durează mai mult de 14-15 ani, cam tot atât cât şi rezervele de gaze pe care le exploatează împreună cu o companie (încă) românească.
Austriecii s-au plâns Comisiei Europene de la Bruxelles şi FMI că nu pot exporta hidrocarburile pe care le extrag şi le-au cerut să oblige România – ceea ce au şi obţinut – să permită exportul, cu toate că şi aşa producţia nu acoperă consumul intern, iar exportul ar mări şi mai mult importurile care deja se fac şi ar grăbi şi mai tare perioada de epuizare a rezervelor.
Un asemenea export ar fi, de fapt, bomboana de pe coliva, deja pregătită, a exploatării de 150 de ani a hidrocarburilor în România. O exploatare „la rupere”, pentru a nu spune jaf! Căci, de fapt, jaf au făcut companiile americane în perioada interbelică, jaf au făcut nemţii în timpul războiului, jaf au făcut sovieticii prin constituirea sovrom-urilor după ocuparea ţării în 1944, jaf au făcut şi comuniştii după aceea, jaf au făcut şi clienţii politici ai guvernărilor zis capitaliste după 1989 şi ce să mai vorbim de noii stăpâni străini după aşa-zisa „privatizare”, de fapt un transfer de proprietate, decizie şi profituri de la statul român la statul austriac!
Şi atunci, ce mai caută marii petrolieri prin România?! Păi, se spune că, la noile tehnologii, ar mai putea fi din nou atacate zăcăminte din care nu s-au putut extrage pe baza vechilor tehnologii decât vreo 40%. Şi se mai spune că, de asemenea la nivelul noilor tehnologii, ar putea fi exploatate zăcăminte de adâncime, până acum fie nerentabile, fie chiar imposibil de atacat. Başca faptul că, tot graţie noilor tehnologii, devin exploatabile aşa-zisele gaze de şist, care se pot constitui chiar într-o alternativă la extragerile din pungile de hidrocarburi.
Borcanul cu miere se află însă în altă parte! S-ar părea că permisele de cercetare nu costă nimic sau mai nimic. Şi nu ştim dacă prospecţiunile se fac pe cheltuiala doar a celui ce preia concesiunea sau şi cu participarea statului. N-ar fi exclus să „participe” şi statul, pentru că ceea ce ştim sigur este faptul că redevenţele plătite statului de către cei ce ajung să preia în concesiune exploatarea unor bogăţii naturale ale poporului român sunt ridicole, indiferent dacă este vorba de petrol, gaze, metale sau piatră.
Sunt atât de mici încât nu-i costă aproape nimic pe privaţii, români sau străini, care preiau roadele exploatării şi nu reprezintă nici măcar praf în ochi pentru statul cedent. Totul apare o înscenare penibilă de înzestrare prin cadou de către stat a unor privaţi, români sau străini, cu dreptul de folosinţă şi profit pe baza exploatării unor resurse lăsate de Dumnezeu românilor.
La actuala lege a redevenţelor, o descoperire de resurse naturale în România nu poate fi un motiv de bucurie, ci doar unul de tristeţe şi durere, căci înseamnă un nou jaf din ceea ce a lăsat Dumnezeu românilor, care nu pot trage vreun folos din acest dar de la Dumnezeu, ci doar încasa o nouă batjocură!
Actuala putere părea la un moment dat decisă să schimbe legile care guvernează această tragedie, dar intenţiile au fost luate parcă de apa sâmbetei. În programul economic al opoziţiei, există o prevedere care vorbeşte de „alinierea la media europeană a redevenţelor”.
Cine, fraţilor, să facă asta?! PSD, care a vândut pe daiboj Petrom? Sau PNL, care a vândut perimetre de exploatare petrolieră în Marea Neagră încă înainte ca acestea să fie atribuite practic României de Curtea de la Haga în litigiul cu Ucraina?!
Ilie Şerbănescu este analist economic
