Sătenii din localitatea Mera, din judeţul Cluj, duc o luptă continuă pentru a demonstra cât de importantă este cartea.
Conceptul de after-school şi, o dată cu el, şi şansa la o viaţă decentă, a ajuns şi în comunitatea de romi din satul clujean Mera. La împlinirea unui an de când centrul Diakonia derulează aici un proiect susţinut prin fonduri europene, romii s-au deşteptat. Atât de mulţi vor să-şi trimită copiii la programul de „şcoală după şcoală” organizat de fundaţie, încât dascălii au fost nevoiţi să devină selectivi.
Părinţii: „La ce le trebuie şcoală?”
Programul a început de fapt, în urmă cu nouă ani, când conducerea centrului Diakonia s-a hotărât să ridice în Mera un centru la care copiii romi să poată mânca ceva la prânz şi să citească o carte. Între timp, programul, denumit de organizatori „Pas cu pas”, a evoluat, iar anul trecut a fost obţinută şi o finanţare europeană al cărei prim scop a fost lărgirea proiectului. „La început, părinţii spuneau că ce le trebuie copiilor şcoală, că doar nici ei nu ştiu să scrie şi să citească şi n-au murit, că la şcoală oricum nu fac nimic, numai se joacă şi cântă, lucru pe care îl pot face şi acasă. După o vreme, au început să vadă care sunt diferenţele şi că cei mici vin mai curaţi şi mai îngrijiţi, mai bucuroşi şi acum avem atât de multe cereri că nu le putem face faţă”, spune Levi, care este asistent social în acest proiect.
Lecţiile „din şură”
În total, 50 de copii de romi din sat, din clasele I-VIII, beneficiază de acest program de after-school, ceea ce înseamnă că, după ce îşi termină orele la şcoală, se duc să mănânce la cantina Diakonia, după care o iau de la capăt cu lecţiile. Special pentru această activitate, organizatorii programului au reamenajat o şură mare şi veche, construită lemn, pe o fundaţie din piatră de râu, în care sunt două săli mici de clasă, una pentru cei mai mici, care este împodobită cu flori şi fluturaşi din hârtie, iar alta pentru şcolarii mai mari, care e mobilată cu pupitre şi tablă. Copii îşi fac aici temele pe care le primesc la şcoală şi, după cum bine ştiau părinţii lor, învaţă cântece şi poezii. Pentru ca totul să iasă bine, toată această corvoadă este întreruptă sistematic de episoade de distracţie în care învăţătoarele inventează jocuri şi îi răsplătesc pe copii cu diferite bonusuri. Unul dintre ele este ca cei mici să poată lua acasă o carte sau o jucărie, pentru câteva zile.
Unora le place atât de mult la această a doua şcoală încât nu mai vor să plece acasă. „Avem câţiva copilaşi cu care avem un fel mai deosebit de probleme în sensul că nu mai vor să plece de la noi. Spun că acasă la ei nu este aşa de bine ca la şcoală şi că putem să-i lăsăm în clasă că ei pot să stea şi singuri până a doua zi. Fireşte că nu putem face aşa ceva, dar e destul de dificil să-i smulgem de lângă noi şi să-i trimitem acasă la ei. Pe de altă parte, însă, tocmai acesta este conceputl pe care se bazează programul nostru, ca aceşti copii să nu fie luaţi din mediul lor familial, să se întoarcă seara acasă”, a explicat Monica, care este şi ea asistent social.
În copilărie se nasc visele
La rândul lor, dascălii au explicat că, deşi copii fac progrese serioase, totul riscă să fie compromis după ce termină clasa a opta din cauza faptului că nu au unde şi cu ce să îşi continue studiile. Starea lor materială este atât de precară încât cu greu se poate pune problema să plece din satul lor pentru a merge măcar în comuna Baciu, de care aparţine Mera, şi care se află la o depărtare de câţiva kilometri, pentru a-şi continua studiile.
„Nu au haine, nu au rechizite, nu au bani, nu au cu ce să meargă până acolo. Unora le este greu să ajungă la şcoală aici în sat în timpul iernii, din cauza troienelor sau când sunt ploi torenţiale, din cauza alunecărilor de teren. Aici, cât sunt mici, noi mai facem rost de haine, de jucării, de cărţi, dar programul nu este extins şi la cei care au peste 14 ani. După ce termină şcoala stau acasă. Nici măcar de lucru nu prea găsesc, mai ales că nu au unde să plece”, a spus Mari, învă¬ţătoarea copiilor.
Speranţe de copil
Învăţătoarea a povestit că elevii devin conştienţi, o dată cu vârsta, de şansele limitate pe care le au de a deveni altceva în viaţă decât un asistat social. Când i-a întrebat ce ar dori să facă mai departe, copiii au dat ca răspuns meserii simple. Cei mai mici, însă, de clasa a treia-a patra, îndrăznesc să spună că s-ar face doctori. Indiferent ce cale vor alege în viaţă, soarta le-a întins momentan o mână şi nu se ştie niciodată ce mare profesor, medic sau savant poate fi „construit” pe un destin aparent fără prea mult noroc.
