Până acum doi ani, Roxana Dumitru vedea în faţă doar cifre. Era contabil, muncea pe brânci şi uita să treacă pe la doctor cu anii. Pe 17 septembrie 2010 a mers să-şi facă un control ginecologic şi a aflat că are cancer. „Eram pe masa de la ginecologie, când am zărit privirea preocupată a doctoriţei. Era agitată şi îi tot cerea asistentei un instrument”, îşi aminteşte Roxana momentul diagnosticului.
– E grav?, am întrebat eu cu jumătate de gură.
– Nu e grav, e foarte grav!, a răspuns doctoriţa pe un ton hotărât.
În acel moment, Roxana a simţit că o apucă o stare de greaţă, a coborât de pe masă şi preţ de câteva minute nu şi-a putut lua ochii de la medic. „Mi-a zis că trebuie să merg urgent la Institutul Oncologic şi atunci mi-am dat seama că e cancer. L-am sunat pe fiul meu, l-am rugat să tragă pe dreapta şi i-am zis vestea. A venit să mă ia şi m-a găsit tot cu telefonul la ureche”, retrăieşte Roxana acele clipe.
Nu mă intersează ziua de salariu
Asta s-a întâmplat însă acum doi ani. Între timp, Roxana s-a vindecat de boală, după ce a trecut printr-o intervenţie chirurgicală complexă şi mai multe cure de chimio şi radioterapie. Roxana şi-a schimbat slujba. „Încetul cu încetul m-am adunat, am aflat totul despre tratament şi am fost optimistă. Aveam mereu în minte imaginea unui tren care la un moment dat iese din tunel la lumină”, remomeorează ea.
Acum, femeia poate fi găsită zilnic la Centrul Pavel din Institutul Fundeni, unde lucrează ca asistent social şi oferă sprijin familiilor copiilor diagnosticaţi cu cancer. „Încerc să le dau încredere. Mie asta îmi lipsea cât am fost bolnavă”, spune ea. Roxana a făcut parte dintre pacienţii norocoşi, care au aflat de cancer în primul stadiu, iar procesul de vindecare a fost mai rapid decât în alte cazuri. „Am avut cancer de col în primă fază”, precizează ea.
Pe Roxana, cancerul a învăţat-o să nu mai preţuiască atât de mult banul ori cariera, de care se agăţase după ce a trecut printr-un divorţ furtunos.
„Nici nu mă mai intersează când e ziua de salariu. Treceam zilnic prin faţa acestui spital şi mie nu îmi dăduse o dată prin cap să intru şi să ofer cuiva ajutor”, zice ea cu regret.
Roxana a învăţat să ofere oamenilor o vorbă bună la necaz şi tot acum, la 50 de ani, s-a apucat de studii. Urmează Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială şi nu se va mai întoarce la contabilitate niciodată. „N-aş mai putea să văd cifre, când e atâta suferinţă în jurul nostru”, mărturiseşte ea.
Spitalele din România nu angajează psihologi
Un diagnostic grav îţi poate întoarce viaţa la 180 de grade. În aceste condiţii, contează foarte mult modul în care medicul comunică pacientului vestea proastă.
În cazul Roxanei, ginecologul nu a găsit cea mai bună strategie de comunicare, după cum se întâmplă, din păcate, frecvent în România. Cezar Irimia, preşedintele Asociaţiei Bolnavilor cu Cancer, ţine minte cazul unui pacient care a făcut stop cardiac după ce i s-a expus diagnosticul de cancer. „Şi am mai avut o situaţie în care un pacient a fost certat de medic deoarece a ajuns la el în ultimul stadiu”, spune Irimia.
Nu doar în cazul cancerului se întâmplă acest lucru ci şi în cazul altor boli incurabile. Iulian Petre, director executiv la Uniunea Persoanelor Afectate de HIV/SIDA îşi aduce aminte ce a însemnat comunicarea grăbită şi incertă a unui diagnostic de HIV-SIDA. „Un bărbat căruia i s-a comunicat în mod greşit că este infectat a ajuns acum să meargă din trei în trei luni la spital ca să se testeze şi tot nu crede că e sănătos”, spune Iulian Petre. Acesta îşi aduce aminte şi de diagnostice de HIV-SIDA comunicate telefonic. „ A doua zi pacientul se aruncă de pe bloc”, atrage atenţia Iulian Petre.
De ce totuşi marea majoritate a medicilor români nu sunt mai atenţi când comunică veştile dramatice? „Unii devin atât de tociţi sentimental încâ uită să mai spună şi o vorbă bună”, este de părere Iulian Petre. Ce a dus la această prăpastie de comunicare între medic şi pacient ţine în primul de modul în care medicii au fost formaţi, dar şi de suprasolicitarea la care sunt expuşi zi de zi. „În facultate nu se fac cursuri de comunicare. Modalitatea de prezentare a unui diagnostic ţine de personalitatea şi de experienţele personale ale fiecărui medic”, crede acesta. În plus, medicii din România examinează un număr dublu sau chiar triplu de pacienţi faţă de normă, aşa că îşi pierd răbdarea şi nu mai au timp să explice pe îndelete. Nu în ultimul rând, spitalele din România nu angajează psihologi, care să îi ajute pe medici în astfel de situaţii. „Ar trebui să existe un psiholog la fiecare spital şi medicul să lucreze împreună cu acesta”, spune Iulian Petre. În România însă, psihologii ajung în spital mai degrabă prin intermediul unor fundaţii şi nu pentru că li se oferă un post.
În fotoliul cu rotile, de la 18 ani
Lucian Negoiţă a rămas paralizat la vârsta majoratului, după ce a plonjat imprudent în gârla din satul bunicilor. „Şi dacă viaţa mi-a dat lămâi, am făcut limondă”, glumeşte Lucian, acum, la 39 de ani. Până să ajungă să ia în râs boala şi să se împace cu faptul că nu va mai merge niciodată, Lucian a trecut printr-un amestec de stări: negare, furie, revoltă, depresie, până când a ajuns la împăcare cu el însuşi şi cu Dumnezeu. I-au trebuit opt ani ca să se redeschidă către lume, să-şi reia studiile şi să înceapă o meserie frumoasă, cea de psihoterapeut.
„Am tras de mine cât am putut la recuperare. Mă ţineam de paralele şi încercam să îmi reiau mersul, dar a fost în zadar”, îşi aduce aminte Lucian. În perioada imediat următoare recuperării, a decis că nu va mai merge la Facultatea de Agronomie. „Veneau profesori acasă şi îmi predau, însă eu nu mă mai vedeam pădurar”, spune el.
„Am un singur regret: că nu pot să dansez în picioare“
După ce a renunţat la facultate, Lucian a stat în casă şi a început să citească tot ce îi trecea prin mână, dar mai ales filosofie, religie, psihologie. „În faza de început există tendinţa de negare, te duci pe la zece doctori ca să îţi zică acelaşi lucru, eşti irascibil, nervos, te revolţi împotriva ta , a celorlalţi şi a lui Dumnezeu. Apoi, intervine acceptarea, o perioadă în care începi să acţionezi – să continui studiile, să găseşti un loc de muncă”, spune Lucian. Citind mai ales cărţi de psihologie, Lucian a început să se înţeleagă pe sine, iar lucrurile bune au început să vină. A urmat Facultatea de Psihologie, a obţinut un job, iar în timpul masteratului a cunoscut-o pe Cristina, actuala lui soţie.
Împreună cu alţi colegi, Lucian a deschis un cabinet de consiliere, „Psihoarmonia”, unde oferă servicii de terapie individuală, de cuplu, de familie, de dezvoltare personală şi, mai ales, şedinţe gratuite de psihoterapie pentru persoanele cu disabilităţi şi familiile lor. Se consideră un om împlinit, care are alături familia şi nu regretă aproape nimic. „Poate doar că nu pot să dansez în picioare cu soţia mea”, zice el. Altfel, pentru Lucian accidentul a devenit o şansă de a-şi dezvolta potenţialul uman. „Eu mă uit cum unii oamenii fac tragedii din nimicuri, că li se strică de exemplu ceva la maşină, şi mă minunez”, încheie el.
Infecţia cu HIV i-a adus «cel mai bun soţ»
Un diagnostic crunt de infecţie cu HIV i-a schimbat destinul şi Valentinei, voluntar la Uniunea Organizaţiilor Persoanelor Afectate de HIV-SIDA. Depistată cu virusul la 26 de ani, Valentina şi-a pus de nenumărate ori întrebări pe care si le ridică aproape orice persoană în suferinţă: „De ce eu?!”, „De ce mie?”, „Cu ce-am greşit?”. Situaţia era cu atât mai grea cu cât Valentina divorţase recent şi avea de crescut o fetiţă de şapte ani. „Taică-su era fustangiu, intra în tot felul de belele şi până la urmă ne-am despărţit”, spune ea.
După ce a aflat că este bolnavă, Valentina şi-a testat fetiţa şi a răsuflat uşurată când aceasta a fost depistată negativ. Fostul soţ nu avea nici el infecţia, aşa că sursa precisă a virusului a rămas până astăzi incertă. „Am avut două relaţii neprotejate după ce m-am despărţit de el, am fost şi la dentist, am suferit şi o operaţie. N-aş putea să zic de unde am luat virusul, dar nici nu mai contează”, crede ea.
Perioada care a urmat diagnosticării a fost cea mai grea. „De ce să mint că a fost uşor, am trecut prin multe momente oribile, dar până la urmă viaţa merge înainte”, spune Valentina.
Greutăţile s-au sfârşit după aproape un an, când l-a întâlnit pe Cristi, actualul ei soţ, la un grup de suport organizat de ARAS (Asociaţia Română Anti-SIDA). S-au mutat împreună şi de-atunci sunt unul lângă altul toată ziua. „În acel moment a început a doua mea viaţă. Poate dacă nu mă infectam nu îl cunoşteam pe el”, spune Valentina. Prin iubire şi o viaţă de cuplu împlinită, destinul ei a luat o altă întorsătură. „Chiar dacă suntem bolnavi, am realizat multe. Ne-am ridicat două case, avem patru maşini, iar cu infecţia nu stăm chiar aşa de rău: virusul aproape că a dispărut din sânge în cazul amândurora. Sunt convinsă că dacă mi-aş fi continuat viaţa cu fostul soţ, mă ratam. Din prima mea viaţă, doar fetiţa îmi aduce bucurie”, spune Valentina.
Ca la carte
Cum se dezvăluie un diagnostic grav
• Nu se spune diagnosticul între două consultaţii, ci se alocă suficient timp pentru discuţii
• Diagnosticul se comunică în cabinetul medical, nu pe holuri şi nu de faţă cu străini
• Medicul se asigură că are toate analizele la dispoziţie pentru a da explicaţii
• Pacientul este întrebat ce ştie despre boala lui şi despre tratament
• Limbajul trebuie să fie simplu şi uşor de înţeles
• Nu se comunică toate detaliile odată
• Informaţiile se transmit direct, dar grijuliu şi cu atenţie („Mă simt prost că trebuie să vă spun asta, dar tumora se pare că este canceroasă”; „Cred că nu am veşti bune. Biopsia a arătat că…”, „Din păcate nu este niciun dubiu: chiar este … „, „Îmi pare rău că trebuie să vă spun, dar…”.
SURSA: psiholog Cătălina Constantin
