Sintagma „prizonieri de război” a devenit odată cu încheierea celui de-Al II-lea Război Mondial echivalentul noţiunii de evadare. Sunt cunoscute tentativele celor închişi în lagărele de muncă forţată ale Reich-ului, care dădeau dovadă de curaj şi ingeniozitate în încercarea prin orice metode de a trece de gardurile din sârmă ghimpată. Însă au fost şi prizonieri care au făcut mari eforturi pentru a învinge gândurile negre ale captivităţii, pentru a-şi păstra dorinţa de a rămâne în viaţă fără a apela la gesturi riscante.
Cei care îşi doreau libertatea cu orice preţ
Aceştia săpau tunele, îşi falsificau cu măiestrie actele şi îşi croiau haine de civili din pături, pentru a se pierde prin mulţimi odată evadaţi, după cum aminteşte Daily Mail. O astfel de poveste- deşi tratată umoristic, a prizonierilor britanici şi americani care încearcă cu disperare să scape din coşmarul nazist este foarte bine ilustrată în producţia cinematografică „The Great Escape”, adaptare după evenimente reale. Ofiţeri şi alţi gradaţi ai trupelor Aliate, înverşunaţi împotriva ideii de captivitate, se organizează şi pun la cale planuri de evadare folosind unelte rudimentare. Săpau tunelele cu linguri, găleţi şi uneori cu mâinile goale, iar apoi goleau pământul în curtea lagărului. Din păcate, chiar dacă încercările extenuante le asigurau scăparea, viaţa lor era pusă în pericol şi în afara gardurilor.
Cei care îşi doreau pur şi simplu să rămână în viaţă
Însă în timp ce unii îşi riscau constant viaţa pentru a găsi o portiţă de scăpare, majoritatea prizonierilor, oamenii obişnuiţi care s-au înrolat odată cu izbucnirea războiului, s-au conformat. Pentru ei era importantă supravieţuirea de pe o zi pe alta.
Dintre cei aproximativ 290,000 de soldaţi luaţi prizonieri în Europa şi Japonia, cei mai mulţi erau tineri la momentul capturării. Astfel, aceştia abandonaseră cariere promiţătoare când au luat decizia să îşi servească patria. Printre ei se aflau actori, muzicieni, fotbalişti , doctori şi avocaţi.
Aceştia îşi foloseau abilităţile şi, cu entuziasm, încercau să păstreze ridicat moralul celorlalţi deţinuţi. Înfiinţau universităţi, puneau în scenă piese de teatru, făureau ustensile medicale, învăţau limbi străine, dădeau examene, scriau poezii. Pe lângă toate acestea, probabil cele mai importante erau prieteniile pe care le legau. Relaţiile puternice dintre ei erau mai presus de clasă şi naţionalitate.
Cei care au reuşit
Din nefericire, mulţi dintre cei care au fost brutalizaţi în mod iremediabil- cele mai multe astfel de cazuri au fost în închisorile japoneze- nu şi-au mai revenit niciodată psihic şi fizic. Însă pentru mulţi experienţele detenţiei i-au ţinut pe linia de plutire, le-au deschis noi orizonturi.
Terry Frost, care a iubit dintotdeauna arta, însă nu a fost încurajat de părinţii care considerau astfel de îndeletniciri mai degrabă potrivite unei fete şi-a urmat visul în lagărul Stalag 383, în Bavaria. Aici, el l-a cunoscut pe Adrian Heath, fost student la Arte. „Pentru mine Stalag 383 a fost o Universitate”, a declarat acesta în cartea „University of Barbed Wire: How British prisoners studied for degrees and trained to be doctors in World War II captivity”, a autoarei Midge Gillies.
După eliberare, deţinutul care picta portrete în culori trimise pe furiş de Crucea Roşie, cu o pensulă confecţionată cu smocuri de păr din coada calului care ajuta la curătarea latrinei a devenit unul dintre cei mai apreciaţi artişti abstracţi ai perioadei ce a urmat războiului.
Clive Dunn, un alt deţinut care a avut îndeletniciri artistice şi şi-a amuzat colegii de detenţie în producţiile dramatice pe care le punea în scenă în tabără a avut de asemenea un viitor strălucit. A devenit un nume cunoscut în teatru odată cu întoarcerea acasă.
