Cine vrea să vadă cum arăta primul teatru al Vienei, celebrul Burgtheater, astăzi dispărut, trebuie să meargă la… Oraviţa. Copia la scară mai mică a celebrului monument austriac a supravieţuit războaielor şi perioadei comuniste.
Istoria extraordinară a teatrului din Oraviţa ne-a fost povestită de directorul instituţiei, Ionel Bota, istoric şi filolog. El se află la conducerea teatrului din 1998. A scris trei volume despre „Istoria teatrului vechi din Oraviţa”. Când ne-am întâlnit, directorul ne-a invitat în clădire şi primele sale cuvinte au sunat astfel: „În acest spaţiu puteţi spune că vă aflaţi în vechiul Burgtheater din Viena”. Clădirea este o copie fidelă a celui dintâi teatru al Vienei, care a fost construit în 1720 şi dezafectat în 1890. Aşa se explică faptul că în ziua de azi sunt istorici din Austria, dar şi turişti din acea ţară, care vin la Oraviţa, tocmai pentru a admira sau a studia o bijuterie arhitectonică, asemeni unei amprente a vechii capitale imperiale.
Un teatru construit pe terenul Thaliei
Teatrul a fost construit pe terenul unei foste exploatări miniere. Culmea, mina s-a numit Thalia, după numele zeiţei artei dramatice. Unii poate s-ar întreba azi de ce tocmai la Oraviţa s-a făcut cel dintâi teatru din spaţiul românesc. Localitatea a fost un fel de capitală neoficială a Banatului Montan, în vremea stăpânirii austriece. O zonă bogată în minereuri – cupru, fier, zinc, wolfram. Avântul economic atrage ca un magnet diverse naţii spre partea montană a Banatului, în căutarea unui loc de muncă. Oraviţa a devenit astfel un oraş multicultural, cu aproape 8.000 de locuitori, între care cehi, polonezi, germani, evrei, sârbi, români. Mondenităţile au început să fie la ordinea zilei. Îşi fac apariţia asociaţiile culturale, în cadrul fiecărui grup etnic în parte, de lectură sau de teatru. A venit un moment în care nu s-a mai ţinut cont de etnie. Asta se întâmpla în 1790. Atunci e înfiinţată Uniunea Diletanţilor din Oraviţa, reprezentându-i pe toţi pasionaţii artei dramatice. Se organizau spectacole de teatru, poezie, muzică, în care cei mai iscusiţi dintre localnici îşi etalau vocaţia, la nivelul unor amatori, desigur. Singura problemă era că aceste reprezentaţii se dădeau în spaţii improvizate, de pildă clădirea Tribunalului sau cea a Primăriei.
Lista cotizanţilor
Toată urbea a susţinut la unison, din 1802, că e nevoie de un teatru. Din acel moment oraşul a intrat în fierbere. S-a declanşat un extraordinar fenomen de solidaritate. Începe strângerea de fonduri pentru acest proiect. Toate etniile din oraş pun, mână de la mână, bani în aceeaşi „căciulă”, astfel că până în 1816 se adună o sumă importantă pentru acea epocă – 30.000 de florini de aur. Directorul muzeului din Oraviţa ne arată una dintre listele de cotizanţi din acea perioadă. A fost scris numele fiecărui cetăţean care a donat bani şi suma respectivă. Pe hârtia din faţa noastră, scrisă la 24 mai 1816, e trecută suma de 8.000 de florini. Ni se spune apoi că tot restul listelor de cotizanţi se află în momentul de faţă într-o bibliotecă din Ungaria. Dar nu numai banii erau importanţi. Mai era nevoie şi de aprobarea Vienei pentru ridicarea unui astfel de edificiu. „Pentru austrieci, teatrul era şi bun, şi rău. Bun pentru cultură, rău din cauză că putea transmite idei împotriva stăpânirii”, ne face Ionel Bota un tablou politic al acelei epoci. E clar că pentru obţinerea aprobării trebuia un moment prielnic. Şi acesta a apărut în scurt timp. Se apropia centenarul eliberării Banatului de sub stăpânirea turcească. Otomanii au fost alungaţi de austrieci în 1718. Viena dorea, după 100 de ani de la acel moment, să se facă ceva deosebit în Banat, poate o statuie, poate altceva. Şi atunci locuitorii din Oraviţa au spus aşa – vrem teatru!
Munca întregului oraş
Oraviţa avea în acele timpuri o comunitate puternică de macedo-români. Unul dintre acei oameni, Ion Niuni, arhitect, cu studii la Viena, a luat legătura cu un fost coleg al său, Ieronimus Platzger, de la Academia de Înalte Arte din capitala imperială, cerându-i să facă o copie fidelă a Burgtheater. Aşa s-a şi făcut. Cum oare să nu obţii, în felul ăsta, aprobarea austriecilor pentru un teatru, dacă la Oraviţa făceai copia fidelă a unei embleme vieneze?! Calea fiind deschisă, toată suflarea din Oraviţa a trecut la muncă voluntară. „Vom avea un teatru ca la Viena”, erau oamenii însufleţiţi. Lucrarea a început în vara anului 1816 şi a fost încheiată în scurt timp, în primăvara lui 1817. Orăşenii au fost ajutaţi şi de ţăranii din satele învecinate, să transporte, în căruţe, piatră de la carierele din zonă. Erau pe atunci două cariere importante, la Ilidia şi la Maidan. Ilidia avea granodiorit şi Maidanul – tuf calcaros. Din granodiorit a fost ridicat parterul clădirii, fiind o rocă mai grea, iar etajul s-a făcut din tuful calcaros, care e mai uşor. Imaginaţi-vă o clădire cu ziduri de cetate, cu o grosime între 70 şi 90 de centimetri. Ziduri din piatră necioplită. Pietrele au fost „legate” între ele cu mortar. Dar să vedeţi ce fel de mortar – pământ galben amestecat cu paie şi urină de animal. „Era un liant eficient”, spune directorul Ionel Bota. De remarcat că terenul pe care s-a construit teatrul a fost donat, încă din 1795, de familia Maderspach. În posesia terenului a intrat Uniunea Diletanţilor, tocmai amatorii de teatru, cei care au însufleţit întregul proiect.
Inaugurare imperială
Te întâmpină faţada austeră, defilând cu numai patru coloane, a unei clădiri care a fost definită prin unghiuri drepte. Ni s-a explicat că simplitatea vine de la barocul târziu, stil folosit la multe alte edificii din Oraviţa, în perioada apariţiei teatrului. Păşim într-un hol îngust. Ai impresia că şi în continuare vei avea parte de acelaşi aer de simplitate şi în continuare, cu cât vei înainta spre inima aşezământului. Dar adevăratul spectacol începe abia după ce intri în sala ovală. Vezi în jurul tău două rânduri de loji cum se înalţă spre tavan, încărcate cu decoraţiuni care îţi iau şi azi ochii, prin strălucirea lor, deşi au o vechime de aproape două secole.
Gazda noastră, directorul, ne explică – la parter sunt loji Baignoire, pe rândul de sunt sunt loji Belle-etage, iar la ultimul nivel este galeria. La început, au fost nişte laviţe pe care se aşezau spectatorii, în 1893 fiind montate fotoliile, pe care ne putem aşeza azi. În partea centrală a sălii şi în lojile de la parter sunt 200 de locuri, la care se adaugă încă 50 de locuri în lojile de la primul etaj. Spectatorii de la galerie stăteau în picioare. Sala are o acustică perfectă. Microfoanele nu-şi au rostul în acest spaţiu.
Datele istorice arată că familia imperială din Viena, formată din Francisc I şi Carolina Augusta, a ajuns abia la cel de-al doilea spectacol jucat în teatrul oraviţean. Înalţii oaspeţi au stat în loja de la primul etaj, lângă scenă, în partea stângă a sălii, cum te uiţi spre actori. Primele două spectacole s-au ţinut pe 5 şi 7 octombrie 1817. Cele două evenimente au fost anunţate în tot oraşul prin afişe tipărite pe mătase.
Eminescu – sufleor la Oraviţa
Într-o zonă minieră, înconjurată de munţi, la Oraviţa, apăruse în 1817 o stea. Spre care s-au îndreptat apoi unele dintre cele mai importante trupe de teatru ale lumii. Oamenii din acest mic oraş îşi îndepliniseră visul, de-a vedea la ei acasă actori profesionişti, în spectacole de teatru, vodevil sau balet. Se zice că veneau şi ţărani din satele bănăţene, să „guste” şi ei minunea. Pe scenă a jucat trupa Teatrului Regal din Madrid, a venit trupa Teatrului Balşoi din Moscova, orchestra imperială a Rusiei. N-au lipsit trupe din Viena, precum cele conduse de Ludvig Duba, Kurt Wonger şi Ida de Gunther. Un episod aparte din istoria teatrului este legat de vizita trupei lui Mihail Pascali, din care făcea parte şi Mihai Eminescu. Faptul este consemnat în 31 august 1868. Trupa a prezentat două spectacole, în zilele de 1 şi 2 septembrie. Eminescu era sufleorul trupei. Se vede şi acum, sub scena din lemn, o cabină îngustă, cu o trapă.
Sigur, teatrul a trecut, de-a lungul existenţei sale, prin 12 reparaţii sau renovări. Nu se mai poate spune azi despre această cabină a sufleorului că ar putea să păstreze „amprentele” lui Eminescu. Singurul lucru care nu s-a schimbat este amplasamentul cabinei în sine. Se mai ştie că poetul a fost invitat, alături de trupa din care făcea parte, la un picnic, în satul Ciclova, în ziua primului spectacol, adică pe 1 septembrie. După Marea Unire din 1918, la Oraviţa au venit Victor Eftimiu şi Lucian Blaga, prezentându-şi creaţiile dramaturgice. Pe această scenă a cântat George Enescu, remarcându-se şi prezenţa lui Constantin Tănase, cu trupa sa – „Cărăbuş”.
Democraţia culturală
Pe lângă profesioniştii care au venit la teatrul din Oraviţa, pe scenă urcau şi grupurile de actori amatori din oraş. Este de subliniat, în acest context, un spirit cât se poate de democratic între diversele etnii. Într-o zi dedicată amatorilor, piesa de teatru începea la ora trei după-amiaza şi se încheia după lăsarea serii. Şi asta pentru că se repetau replicile din spectacol, în diverse limbi. Dacă în sală erau spectatori români, sârbi, cehi, germani, unguri, atunci fiecare replică se repeta în toate aceste limbi.
Oţel de tip Eiffel
Se poate spune că viaţa acestei clădiri a fost asigurată în 1872, pentru foarte mulţi ani de atunci înainte. Este momentul în care zidurile din piatră sunt căptuşite cu traverse din oţel. S-a folosit aşa-numita „reţetă 24″, obţinută la oţelăria din Reşiţa. „Era o reţetă de succes, un oţel mai rezistent şi mai elastic”, spune Ionel Bota. Explicabil succesul, având în vedere că această reţetă a stat mai târziu la baza construirii, între 1887 şi 1889, a emblemei Parisului – turnul Eiffel.
Amintirile arse
Poate că doar aşa, întărit, teatrul din Oraviţa a reuşit să supravieţuiască până în ziua de azi, deşi a trecut prin vremuri grele. Ni se povesteşte că, în 1948, comuniştii au intrat în clădire şi au luat cărţi şi documente de mare valoare din arhiva instituţiei. Toate au fost duse în centrul oraşului şi arse. Culmea e că, un an mai târziu, tot comuniştii şi-au dat seama de importanţa edificiului, botezat în 1949 cu numele poetului care fusese cândva, aici, ca sufleor – Mihai Eminescu. Sala a fost tot mai puţin folosită, după 1957, după ce a intrat în categoria monumentelor istorice, tocmai pentru a fi protejată. Oricum, vechile trupe de actori amatori din oraş dispăruseră, sub noul regim politic. Nici după 1990 n-a fost altfel. S-a menţinut pustietatea. Teatrul a primit un statut superior, în 1998, cel de monument de maximă importanţă pentru ţară.
Doar un muzeu
E linişte acum în teatru. Deşi sala pare oricând gata de spectacol. Te aştepţi să bată gongul. Dar de unde actori? Numai directorul şi alţi cinci subalterni ai săi au grijă de acest lăcaş. Noroc că, exact când am fost noi acolo, câţiva elevi de la un liceu din localitate au venit să repete o scenetă. Pregăteau un spectacol. Am vrut să ştim dacă vor juca aici. „Nu, la Reşiţa”, a venit răspunsul lor. „Niciodată, în toată istoria sa, acest teatru n-a avut propria trupă de actori”, oftează directorul. Dar dacă spectatori nu mai pot fi, atunci măcar vizitatori. Pentru ei, Ionel Bota ţine mereu uşa teatrului deschisă, dispus să le spună povestea clădirii. Vrea să amenajeze şi un muzeu, după ce a strâns, de-a lungul anilor, de la oamenii din oraş, mărturii din viaţa teatrului. A găsit, de pildă, o bucată din cortina folosită în 1831, dar şi două traverse din
Din păcate, proiectele s-au împotmolit în birocraţie. Ce mai e de făcut, de-acum încolo? La întrebarea asta, Ionel Bota are deja un răspuns : „Vom lăcrima patriotic, amintindu-ne de vremurile vechi”.
O istorie de 194 de ani
1817 – la 5 octombrie are loc primul spectaacol în Teatrul din Oraviţa.
30.000 de florini de aur au adunat locuitorii oraşului, pentru a construi acest edificiu.
90 de centimetri grosime au zidurile ridicate din piatră neşlefuită.
1948 – teatrul e devastat de comunişti, documente şi cărţi fiind arse în centrul oraşului.
1998 – Teatrul din Oraviţa este declarat monument de grad zero, de maximă importanţă naţională.
