Dacă premierul Recep Tayyip Erdogan obţine supermajoritatea în alegerile de duminică, există temeri că acesta va institui un regim autoritar de tip Putin în Turcia. Cum va influenţa această evoluţie regiunea Balcanilor unde, în ultimii ani Ankara a câştigat o influenţă politică şi economică tot mai mare?
Când participi la o reuniune de jurnalişti, discursul oficial al oficialului guvernamental desemnat să deschidă evenimentul nu este tocmai lucrul asupra căruia să te concentrezi. Dar în dimineaţa de 2 mai, cum stăteam în penumbra sălii centrului Atatürk din Bursa o frază mi-a atras atenţia în discursul prin care vicepremierul Bülent Arinc a deschis Forumul Media al Statelor din Balcani: „Ne regăsim din nou împreună după 100 de ani de despărţire‘‘ a zis Arinc. Un semnal de alertă jurnalistică, o cercertare rapidă prin memorie şi am găsit. În 1912, după primul Război Balcanic, ultimele state din regiune aflate sub dominaţia Imperiului Otoman şi-au declarat independenţa. „Regăsirea‘‘ însemna revenirea la familia de dinainte de 1912.
Şi nici măcar nu era prima oară când un oficial turc de rang înalt făcea o afirmaţie cu parfum otoman. În 2009, ministrul turc de externe, Ahmet Davutoglu a spus-o pe şleau într-o vizită în Bosnia: „Secolele otomane ale Balcanilor au fost o poveste de succes. Acum trebuie să reinventăm această poveste…Turcia s-a întors‘‘.
Neo-otomanismul
De altfel, doctrina de politică externă a lui Davutoglu şi a guvernului condus de premierul Recep Tayyip Erdogan a fost denumită chiar neo-otmanism. Ea evoluează în jurul conceptului de „profunzime strategică‘‘ erlaborat de Davutoglu şi presupune un rol activ al Turciei în diplomaţie, o politică externă bazată pe un sentiment al grandorii regăsite şi o viziune despre Turcia ca stat cheie care poate juca un rol politic şi economic activ în Balcani, Caucaz sau Orientul Mijlociu, adică în fostul spaţiu otoman.
Turcia, buricul Pământului
Cu greu poate fi supraestimată importanţa geostrategică a Turciei. Situată la confluenţa dintre Europa, Asia şi Orientul Mijlociu, şi având controlul strâmtorilor dintre Marea Neagră şi Mediterana, Turcia a fost cel mai important atú al NATO în războiul rece. O armată mare – a doua din NATO – ordonată şi cu ofiţeri educaţi a garantat laicitatea regimului politic al Republicii aşa cum a lăsat moştenire Mustafa Kemal Atatürk şi a menţinut alianţa strategică cu Occidentul. Din 2002, când Partidul Justiţiei şi Dreptăţii (AKP) moderat islamist al lui Erdogan a venit la putere, lucrurile s-au schimbat. Şi nu totdeauna în bine.
În căutarea gloriei de altădată
În zece ani, Erdogan a patronat o revenire economică spectaculoasă (PIB-ul a crescut de peste trei ori) făcând din Turcia a 17-a economie a lumii. Încet, dar sigur a eliminat rolul armatei în politică şi a forţat chiar şi opoziţia kemalistă să îşi declare fidelitatea faţă de instituţiile civile. Turcii investesc masiv în Irak şi în celelalte ţări arabe, în Caucaz, în Rusia şi în… Balcani unde au obţinut poziţii-cheie mai ales în Bosnia, Kosovo şi Albania, şi concurează cu ruşii şi cu austriecii în Serbia şi Croaţia.
Turcia s-a afirmat totodată ca un centru esenţial pentru transportul petrolului şi gazelor din regiunea caspică. Oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan şi gazoductul Baku- Erzurum adaugă greutate importanţei strategice şi prosperităţii Turciei. Realizarea gazoductului Nabucco depinde în primul rând de Turcia.
Pe de altă parte, în politica externă Turcia s-a îndepărtat de Uniunea Europeană (În care i se refuză de zeci de ani accesul) şi de Statele Unite şi s-a reorientat spre Rusia şi Iran.
Ce este în joc
Toate aceste succese îi asigură lui Erdogan şi AKP poziţia de favoriţi la alegerile de pe 12 iunie. Scopul şi miza acestor alegeri sunt însă obţinerea supermajorităţii în parlamentul unicameral de la Ankara – 367 de fotolii din 550 – care i-ar permite să modifice Constituţia fără referendum. Şi Erdogan nu a făcut nici un secret din faptul că vrea să creeze un regim prezidenţial de tip francez sau, spun unii, un regim autoritar de tip Putin. De altfel, afişele electorale ale AKP sugerează că Erdogan doreşte două mandate de preşedinte care i-ar permite să conducă Turcia până în 2023 când se sărbătoreşte centenarul Atatürk.
În calea ambiţiilor sale stau Partidul Republican al Poporului (CHP) kemalist, creditat cu 30%, Partidul Acţiunii Naţionaliste (MHP), care s-ar putea să nu treacă pragul electoral de 10% după ce în presă au apărut ca din întâmplare imagini pornografice cu liderii săi surprinşi în timpul unei orgii. Partidele kurde nu se prezintă în alegeri din cauza pragului mare dar vor avea candidaţi independenţi care pot intra mai uşor în Parlament.
La război ca la război
Guvernul nu s-a dat în lături de la nimic pentru a-şi adjudeca alegerile. Mai mulţi lideri ai opoziţiei sunt în închisoare acuzaţi că ar face parte din aşa-numita reţea Ergenekon care ar fi conspirat să dea o lovitură de stat împotriva guvernului. În Turcia, prin „multiculturalism‘‘ se înţelege naţionalism turc şi Erdogan a intrat în conflict cu cancelarul Angela Merkel când le-a cerut turcilor din Germania să îşi apere identitatea turcă. De dragul popularităţii, premierul a rupt alianţa cu Israelul şi a devenit un apărător fervent al Hamas. Dar cel mai grav, în Turcia lui Erdogan peste 60 de jurnalişti şi scriitori sunt închişi pentru articolele scrise, mai mulţi decât în China.
Încă şi mai îngrijorător este că nimeni în Balcani nu pare alarmat de această derivă autoritară. La Forumul de la Bursa organizatorii ne-au cerut să „adoptăm‘‘ o aşa-zisă „declaraţie finală‘‘ în care se afirma prioritatea multiculturalismului şi a principiului coexistenţei faţă de libertatea de expresie. Dintre cei 200 de jurnalişti balcanici prezenţi, o singură voce s-a ridicat să protesteze. A sus-semnatului.
