De Înălţare, la Memorialul Victimelor Comunismului şi Rezistenţei deschis la Sighetul Marmaţiei chiar în sediul cumplitei închisori în care şi-au găsit sfârşitul unii dintre cei mai importanţi lideri politici ai României interbelice, s-a sărbătorit Ziua Memoriei.
Sute de foşti deţinuţi politici şi de oameni care au trăit oroarea deportării în Bărăgan au venit din toate colţurile ţării pentru a rememora, aşa cum o fac în fiecare an de Înălţare, zi dedicată în calendar eroilor neamului, crimele comunismului. Nici vârsta înaintată, nici călătoria lungă de 16 ore cu trenul nu i-a speriat pe foştii deţinuţi politici plecaţi în număr mare din Bucureşti înspre Sighet.
Pe drum, pentru a trece mai repede timpul, s-au înnodat sau reînnodat cunoştinţe şi s-au depănat amintiri, unele mai oribile decât altele. În loc de salut, cei ce nu se cunoşteau se întrebau: „Tu unde ai fost închis?” „La canal. Dar dumneata?” „Eu la Jilava şi apoi la Piteşti, că eram student. Am trecut prin mâinile lui Ţurcanu şi uite că i-am supravieţuit criminalului.” Tinerilor aflaţi în vagoanele ce mergeau la Sighet, li se ţineau adevărate lecţii de istorie. „Închisorile comuniste erau împărţite „tematic”, dacă se poate spune aşa. La Aiud au fost închişi intelectualii, la Sighet cei din elita politică şi la Piteşti elevii şi studenţii. La Gherla şi în coloniile de muncă de la Canal erau deţinuţi din toate categoriile sociale.” Amintirile din închisoare s-au spus până târziu în noapte şi evocarea lor le alunga tuturor somnul. În zori, trenul a ajuns la destinaţie, unde călătorii au fost întâmpinaţi de Ana Blandiana, preşedinta Academiei Civice şi fondatoarea Memorialului de la Sighet, unul dintre foarte puţinele muzee ce amintesc de cumplita teroare instaurată în ţara noastră de tancurile sovietice.
O vizită la acest muzeu este tulburătoare în sine, cu atât mai răvăşitoar este însă când vizitatori sunt chiar oamenii care au petrecut ani grei în puşcăriile comuniste. Aceştia deveniseră ghizi ad-hoc şi dădeau informaţii dinăuntrul fenomenului. Ajuns la Sala Demnitarilor, o celulă în care erau trecute în revistă numele politicienilor care au fost închişi la Sighet, cei mai mulţi sfârşindu-şi zilele acolo, un domn în vârstă, fost deţinut, explica: „Una dintre distracţiile caraliilor era să-l umilească pe bătrânul Argetoianu. Fiind fumător înrăit, el se ruga de ei să-i dea câte un chiştoc de ţigară. Îl scoteau din celulă şi-l puneau să danseze, să sară şi să ţopăie în faţa lor. Se adunau toţi cretinii ăia de gardieni şi râdeau de el, râdeau de halul în care îl aduseseră pe marele ministru.”
Fiecare celulă găzduieşte un segment din viaţa oamenilor în comunism, din spatele gratiilor sau dincolo de ele, din puşcăria mică la puşcăria mare numită Republica Populară şi mai târziu Socialistă România. O celulă este dedicată femeilor care au făcut temniţă grea şi acolo e expusă o ie a Elisabetei Rizea, dar şi rugăciuni, reţete culinare şi dicţionare român-francez şi francez-român nu scrise, căci creionul era un obiect interzis, ci cusute cu aţă scoasă din prosoape. O altă celulă îi omagiază pe scriitorii închisorilor şi acolo, de cum intri, se aude o poezie aşa cum era transmisă pe atunci, în alfabetul morse, bătut în perete. Rezistenţa din munţi şi eroii ei îşi au locul în mai multe celule, la fel şi oamenii de cultură şi artiştii ce au fost victime le comunismului. Şi tot aşa, întreaga istorie de 50 de ani a românilor sub comunism este tăiată felii şi expusă în celulele închisorii de la Sighet. Un fior teribil te cuprinde când vizitezi încăperea în care a murit Iuliu Maniu, în care, la lumina palidă a unei candele, care reuşeşte cu greu să alunge întunericul, se vede un pat şi portretul marelui demnitar.
Rusaliile negre
Pentru că anul acesta se împlinesc 60 de ani de la deportările în Bărăgan, la Memorialul de la Sighet s-a deschis o expoziţie intitulată „Rusaliile negre” în amintirea cumplitei nopţi de 18 iunie 1951, în care se sărbătoreau Rusaliile, când 44.000 de oameni au fost ridicaţi de la casele lor din judeţele Timiş, Caraş Severin şi Mehedinţi şi strămutaţi în Bărăgan. Nu au scăpat de deportare nici bătrânii şi nici copiii abia născuţi. Supravieţuitorii deportărilor au venit la Sighet pentru a-şi spune povestea şi pentru a-şi omagia morţii. Cum cei mai mulţi erau copii la vremea aceea, poveştile lor erau legate de cât de greu le era părinţilor să-i hrănească, de muncile grele la câmp de care nu erau scutiţi nici copiii de 3-4 ani şi de primii ani de şcoală pe care i-au făcut în satele nou întemeiate de deportaţi în câmpia Bărăganului. Expoziţia realizată de Romulus Rusan cuprinde o mulţime de fotografii ce surprind viaţa de zi cu zi a deportaţilor, de la scene obişnuite de viaţă, la nunţi şi înmormântări. Fotografiile sunt „comentate” de amintirile supravieţuitorilor, amintiri surprinzător de vii şi de precise care conturează cu maximă acurateţe traiul familiilor de deportaţi.
„Anul acesta au venit la Sighet mai mulţi oameni ca niciodată”, ne-a declarat Ana Blandiana.
„Aceasta pentru că, pe lângă foştii deţinuţi politici care veneau de obicei, au dorit să-şi comemoreze morţii şi cei care au trecut prin experienţa deportărilor. Se împlinesc 60 de ani de la deportările din Bărăgan şi 70 de ani de la primele deportări ale românilor basarabeni în Siberia. Şcoala de vară de la Sighet ce va fi în iulie va avea de asemenea ca temă centrală deportările. Evenimentul nostru face parte dintr-un proiect european mai amplu dedicat „memoriei”. Expoziţia „Rusaliile negre” este una itinerantă. A fost vernisată la Timişoara, pentru că cei mai mulţi deportaţi proveneau din Banat, şi urmează să fie dusă la Brăila, judeţ în care au fost strămutaţi mare parte dintre cei deportaţi,” a mai explicat Ana Blandiana.
Cei ce şi-au dat viaţa în puşcăriile comuniste şi în satele din Bărăgan au fost comemoraţi în Cimitirul Săracilor, locul unde au fost îngropaţi în secret, fără preot şi fără cruce, morţii din închisoarea de la Sighet, printr-o slujbă comună oficiată de prelaţi ortodocşi, catolici şi greco-catolici.
Noaptea i-a prins pe cei veniţi în pelerinajul anual de la Sighet în tren, pe drumul de întoarcere acasă. Din nou amintiri, din nou poveşti din închisoare. Două doamne foste deţinute care trecuseră amândouă pe la penitenciarul din Oradea, dar în ani diferiţi, stăteau la taclale. „Eu mi-am luat o dată o bătaie cruntă pentru că am venit la anchetă în fusta cu care fusesem arestată. Reuşisem să o sustrag din bocceluţa cu haine pe care mi-o luaseră când m-au închis. Era fusta mea cea mai frumoasă, cum puteam să-i las să mi-o ia? Şi când am ajuns la anchetă, cu fusta pe mine şi cu haina de la zeghe pe post de sacou, miliţianul m-a întrebat: „De ce nu porţi uniforma naţională?” Iar eu, cum mă mânca limba, i-am răspuns: „La aşa naţie, aşa uniformă!”.
