Nisipuri mişcătoare în rândurile puterii: pe de o parte, liderii UDMR forţează mâna democrat-liberalilor pentru adoptarea rapidă a Statutului minorităţilor naţionale, iar pe de alta, majoritatea fragilă din Senat a făcut ca, timp de câteva ore, PDL, UDMR şi UNPR să nu mai deţină controlul.
În condiţiile în care sondajele de opinie din ultimele luni se încăpăţânează să plaseze UDMR sub pragul electoral de 5%, liderii Uniunii au intrat în campanie electorală şi încearcă să transfere măcar o parte din presiune asupra colegilor din coaliţie. Mai exact, ei cer democrat-liberalilor ca Statutul minorităţilor naţionale să fie adoptat până la sfârşitul actualei sesiuni parlamentare, fie printr-un vot în Camera Deputaţilor, fie prin angajarea răspunderii Cabinetului Boc. „Important este să avem legea adoptată până la sfârşitul lunii iunie, iar colegii din coaliţie sunt de acord cu noi că înţelegerile trebuie respectate”, a subliniat preşedintele UDMR, ministrul Kelemen Hunor. Proiectul de lege privind Statutul minorităţilor naţionale, a cărui adoptare figurează printre obiectivele UDMR, se află în Parlament din 2005 şi a fost respins de Senat în legislatura trecută.
În paralel cu Statutul, prin intermediul europarlamentarului Iuliu Winkler, Uniunea lansează încă o temă: limba maternă să fie folosită în administraţie şi în justiţie şi în localităţile în care minoritarii nu depăşesc 20% din populaţie. „Vom discuta la momentul oportun (…) E mai bine să fie prevăzută o astfel de soluţie prin lege”, a arătat Hunor.
O altă cerinţă a Uniunii se referă la reglementarea unui cadru pentru IMM-uri, iniţiativă pe care liderii UDMR o doresc votată tot până la sfârşitul lunii iunie. „Aici, coaliţia va putea să îşi demonstreze viabilitatea”, a arătat vicepreşedintele politic al UDMR, Laszlo Borbely.
Cum a pierdut coaliţia, temporar, controlul în Senat
Totul a început cu demisia din PDL a lui Şerban Rădulescu, demisie pusă în relaţie cu „starea de bine a societăţii”. „Măsurile luate de Guvern, deşi unele au fost necesare, nu au adus şi nici nu văd cum vor aduce mulţumirea socială. (…) Dacă nu guvernezi pentru cei care te-au ales şi pentru cei care nu te-au ales, atunci nu te justifici. În plus, promisiunile pe care le-am făcut în campanie nu am putut să mi le susţin”, şi-a explicat demersul Şerban Rădulescu. Senatorul de Cluj nu a dat însă prea multe informaţii despre proiectele pe care ar fi vrut să le impună în Parlament şi nu a reuşit. De altfel, ex-democrat-liberalul contorizează în dreptul numelui său, de la începutul mandatului, în decembrie 2008, zero luări de cuvânt în plen şi două interpelări. El a semnat totuşi mai multe proiecte de lege alături de colegii din grupurile PDL şi UDMR.
În privinţa înscrierii într-un alt partid, Rădulescu spune că „deocamdată” rămâne independent, dar admite că „este o posibilitate” să se alăture vreunei formaţiuni din opoziţie. De altfel, numele lui Şerban Rădulescu era vehiculat de mai mult timp ca fiind pe lista parlamentarilor convinşi de Uniunea Social-Liberală să dezerteze din tabăra puterii.
Balanţa putere-opoziţie s-a echilibrat însă rapid, după numai două ore, prin înscrierea în Uniunea pentru Progresul României a ex-social-democratului Ion Toma. Senatorul a fost exclus din PSD la începutul lunii trecute.
Ce s-ar fi întâmplat la paritate
Prin demisia din PDL a lui Şerban Rădulescu, puterea a numărat 68 de senatori dintr-un total de 137. Pe hârtie, opoziţia avea deci majoritatea. În practică însă, nu o avea din cauza faptului că senatorul PSD Cătălin Voicu a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv, în urmă cu aproape un an, pentru trafic de influenţă. Prin urmare, la vot, USL număra tot 68 de senatori. Ce se întâmplă în aceste condiţii? În primul rând, toate legile organice aflate în Senat nu mai puteau fi votate deoarece, potrivit Regulamentului, pentru adoptare este nevoie de votul a minimum 69 de senatori. Apoi, în cazul legilor ordinare, ar fi câştigat „tabăra” care reuşea să se mobilizeze mai bine la fiecare vot în parte.
