Fostul jucător de polo Anatol Grinţescu, în prezent preşedintele federaţiei de specialitate, este una dintre cele mai longevive personalităţi în activitate ale sportului românesc.
Născut în 1939, la Chişinău, Tolea Grinţescu a venit de mic în România, dar nu-i place să povestească despre anii copilăriei sale. Când vine însă vorba de sport se înveseleşte brusc. Se poate mândri cu zece titluri de campion naţional, cucerite ca jucător legitimat la Dinamo, şi alte două, adjudecate tot cu echipa din Ştefn cel Mare, dar din postura de antrenor. Apoi au fost importantele, dar „dureroasele” locuri 5, pe care naţionala, al cărui component a fost vreme de 12 ani, s-a clasat la Jocurile Olimpice de la Roma, din 1960 şi din 1964, de la Munchen, şi la Campionatul European din 1966. Cel mai aproape de podiumul olimpic a fost totuşi ca antrenor, la JO de la Montreal, din 1976, când echipa pe care a pregătit-o a ocupat poziţia a patra. Deşi marea sa dezamăgire a fost că singura medalie cucerită în cariera de sportiv şi antrenor a fost cea de bronz de la Jocurile Mondiale Unversitare din 1981, lui Anatol Grinţescu, căruia i-a fost conferit şi titlul de „Maestru emerit al sportului”, nu i-a pierit entuziasmul nici acum.
Fiecare fost mare sportiv are o istorie vizavi de începutul carierei. Pe nea’ Tolea Grinţescu cine sau ce l-a determinat să se apuce de polo?
M-am hotărât să învăţ să înot după ce nişte vagabonzi erau cât pe ce să mă înece la Flamura Roşie. Atunci, împreună cu nişte prieteni am hotărât să învăţăm să înotăm. Era prin ’52 când am mers la Ştrandul Tineretului din Bucureşti. Mi-a plăcut mult să înot bras, dar cum n-am înregistrat rezultate spectaculoase ca înotător şi mi-a plăcut mai mult jocul cu mingea, m-am apucat de polo.
Aţi cochetat şi cu alt sport?
La liceu am jucat şi baschet, că eram destul de înalt, dar mai interesant a fost la polo.
Numele dumneavoastră apare în general legat de clubul Dinamo. Ori o perioadă semnificativă de timp aţi activat la Steaua.
Nu ştiu de ce peste tot numele meu este asociat exclusiv cu Dinamo, când de fapt mi-am început cariera de jucător, ca să spun aşa la Steaua. De fapt, pe vremea aceea era Clubul Sportiv Central al Armatei Steaua. Pe scurt CCA. Practic din ’52 până în ’61 am fost legitimat la CCA, iar amintirile de acolo sunt extraordinare, pentru că atmosfera era deosebită. Oricum prima dragoste nu se uită niciodată.
De ce aţi renunţat la Steaua?
Eram după jocurile Olimpice de la Roma. Intrasem la facultate, la ICF (n.r. – Institutul de Cultură Fizică), şi trebuia să fac armata. Cum Dinamo mi-a oferit condiţii mai bune de pregătire şi ore mai puţine de instrucţie decât CCA, am ales să merg în Ştefan cel Mare.
Financiar oferta era mai avantajoasă?
Nu. Dar oricum primeam un salariu foarte bun. Aveam 1180 de lei, bani cu care îmi întreţineam toată familia, pentru că mama avea o leafă de 800 de lei, iar tata nu avea nimic.
De ce n-aţi plecat niciodată să jucaţi în străinătate?
Am avut o ofertă prin ’62 – ’63, de la un club din Siracuza. Preşedintele clubului de polo de acolo, care era şi şef la federaţiile de polo şi handbal din Italia, mi-a făcut o ofertă extrem de tentantă din punct de vedere financiar să joc acolo. Nu s-a pus însă problema să plec pentru că nu cred că mi-aş mai văzut părinţii.
Sunteţi printre puţinii foşti sportivi care aţi absolut toate etapele de la jucător până la cea de preşedinte executiv de federaţie. Care dintre perioade a fost cea mai dificilă.
Fără discuţie, cel mai greu este ca antrenor, pentru că răspunderea este mult mai mare, iar cel mai frumos este ca jucător. La mine, ca tehnician a fost un pic mai greu la început pentru că i-am avut în subordine, să zic aşa, pe foştii coechipieri. Apoi totul a mers ca pe roate. Ca antrenor federal eşti mai în meserie, dar partea neplăcută este că trebuie să te lupţi cu oamenii şi nu-i deloc uşor să-i faci să muncească cu pasiune, în condiţiile în care în zilele noastre pasiunea aproape că nu mai există, toată lumea fiind interesată doar de partea materială. Cel mai puţin plăcut este să fii secretar general sau preşedinte, pentru că în ambele cazuri te transformi într-un soi de conţopist. La noi, dacă eşti şef de federaţie nu te mai poţi ocupa de sport pentru că în primul rând trebuie să alergi să faci rost de bani. Ori mie nu mi-a plăcut niciodată treaba asta şi nici nu m-am priceput la acest capitol.
Prin urmare nu vă consideraţi un bun manager?
Nu. Recunosc că nu mă pricep să aduc bani în Federaţie şi mă bucur că am avut oameni în jurul meu care au făcut acest lucru. Un mare merit l-a avut George Gaiţă (n.r. – fostul şef al FR de Polo, acum doar preşedinte onorific, care şi-a dat demisia de onoare din funcţia de preşedinte în primăvara lui 2008, după ce echipa României a ratat, la Oradea, calificarea la Jocurile Olimpice de la Beijing). În ultimii zece ani el a adus fonduri semnificative în Federaţie. De pildă numai contractul cu TVR pe care l-a semnat George Gaiţă ne ajută să păstrăm la cârma naţionalei un tehnician valoros cum este Istvan Kovacs.
De ce nu încercaţi să aduceţi un manager priceput în fruntea federaţiei?
Pentru că deocamdată nu am găsit. Puţini sunt cei care vor să se înhame la o muncă atât de grea pe 20 şi un pic de milioane de lei vechi. Cum o să găsesc însă un om pasionat şi priceput în ale manageriatului o să mă dau la o parte. Vicepreşedintele Cristian David ar putea fi o soluţie. Este fost jucător, ştie ce înseamnă polo şi nu-i lipseşte entuziastmul.
N-aţi obosit după atâţia ani de activitate în polo?
Când faci ceva cu pasiune nu oboseşti niciodată. Ştiu că o să vină şi momentul în care o să ies la pensie, dar deocamdată nu mă pot gândi la acea clipă. Probabil că o să mă dedic familiei, mai ales că suntem o familie numeroasă. Ne adunăm vreo zece suflete când e vorba să ne strângem cu toţii.
Cum s-au împăcat carieră sportivă de succes cu viaţa de familie, mai ales că şi soţia este o adevărată performeră în meseria sa?
Soţia întradevăr are o carieră strălucită ca medic anestezist la secţia de terapie intensivă a Spitalului Floreasca (n.r – Ioana Grinţescu, medic primar şi şefa secţiei de Anestezie şi Terapie Intensivă (ATI) a Spitalului de Urgenţă din Bucureşti). Este , cum îmi place să-i spun. Ne-am cunoscut pe când eu eram într-un cantonament la Cluj unde ea era studentă. Apoi ea a venit în Bucureşti şi uite aşa s-a legat totul. Carierele nu ne-au împiedicat să avem o familie fericită, pentru că înţelegerea reciprocă a funcţionat perfect. Eu am fost întotdauna extrem de mândru de soţia mea, căreia i-am admirat întotdeuana ambiţia extraordinară. Cred că dacă ar fi ales să facă sport ar fi avut acelaşi succes. Avem două fete, gemene, şi un băiat care ne-a dăruit doi nepoţei, şi pot spune că suntem fericiţi.
7 întrebări rapide
Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?
Au fost mai multe momente fericite, toate legate de familie. Mai întâi am fost în al nouălea cer când s-au născut cei doi copi ai mei. Apoi când i-m văzut cu facultăţile termiate, şi mai nou când s-au născut cei doi nepoţei ai mei.
Care este cel mai mare regret?
Că n-am cucerit nicio medalie niciodată, în competiţiile de anvergură mă refer, cu toate că am fost de nenumărate ori extrem de aproape. Am un cimitir de amintiri neplăcute .
O dorinţă încă nerealizată?
O medalie la Jocurile Olimpice, cu toate că deocamdată este extrem de greu să ajungem acolo. Mai avem un meci cu Slovacia, pe care trebuie să-l câştigăm pentru a avea şanse să ne calificăm la Campionatul European. Apoi, dacă ajungem la Euro, trebui esă terminăm în primele 7 – 8 locuri pentru a putea participa la turneul de calificare pentru Jocurile olimpice de la Londra.
De ce vă temeţi cel mai mult în viaţă?
De nimic. Doar atât că n-aş vrea să sufăr înainte de moarte.
Ce aţi lua pe o insulă pustie?
Două cărţi, pentru că mâncare sper să găsesc pe insulă.
Care este ultima carte pe care aţi citit-o?
Nu mai ştiu, dar în general citesc cărţi de istorie. Mai mult cea a Basarabiei.
Cine v-a fost model în carieră?
Mai întâi a fost primul meu antrenor Francisc Crişan, de la Steaua. Apoi Balint de la Steaua şi de la naţională. În general m-am înţeles bine cu totţi jucătorii de la CCA Steaua şi m-am simţit bine în atmosfera de acolo.
Repere
5 prezenţe la JO
A particupat de două ori la Jocurile Olimpice ca jucător, în 1960 şi 1964, şi de trei ori ca antrenor, la Munchen (1972), la Montreal (1976) şi la Moscova (1980).
3×5
S-a clasat de trei ori pe locul cinci la competiţii importante, la ediţiile JO din 1960 şi 1964, şi la Campionatul european din 1962.
10 titluri
De campion naţional a cucerit cu echipa Dinamo Bucureşti cu care a participat şi la trei ediţii ale Cupei Campionilor Europeni
1970
Anul în care şi-a început cariera de antrenor la naţionala de seniori şi apoi, din 1972 la Dinamo Bucureşti, cu care a câştigat campionatele din 1973 şi 1974
85 de goluri
A marcat la naţionala României unde a fost selecţionat pentru 176 de meciuri.
