Mai are monarhia – adică cea constituţională, nu cea de tip despotic – trăsături pozitive? Argumentele împotriva păstrării regilor şi reginelor sunt în marea lor parte destul de raţionale. În era noastră democratică nu e rezonabil să acorzi o deferenţă specială unor oameni doar în funcţie de originile lor. Chiar trebuie să admirăm şi să iubim monarhiile moderne, precum Casa de Windsor a Marii Britanii, doar pentru că o nouă prinţesă a fost culeasă din rândurile clasei de mijloc?
Monarhia are un efect de infantilizare. Asistăm la modul în care adulţi altfel raţionali sunt reduşi la statutul de sicofanţi care rânjesc emoţionaţi pentru că li s-a oferit privilegiul de a atinge o mână regală întinsă. La marile apariţii monarhice, cum a fost nunta regală de la Londra, milioane de oameni se lasă vrăjiţi de visele copilăreşti ale unei nunţi „ca-n poveşti”. Mistica unei imense bogăţii, origini nobile şi exclusivităţi pronunţate este susţinută şi de mass-media care promovează aceste ritualuri.
Pe de altă parte, cineva ar putea contraargumenta că fastul demn al Reginei Elisabeta a II-a e preferabil grandilocvenţei sordide a unor Silvio Berlusconi, Madonna sau Cristiano Ronaldo. De fapt, în special monarhia britanică s-a reinventat prin adoptarea multora dintre cele mai vulgare elemente din showbizul modern şi sport. Iar lumile regalităţii şi faimei populare se suprapun deseori.
De exemplu, David Beckham şi soţia sa Victoria, fost star al muzicii pop, îşi trăiesc propriul vis monarhic, maimuţărind unele dintre cele mai stridente aspecte. Întâmplător, ei s-au numărat printre invitaţii preferaţi la ultima nuntă regală. La fel, deşi Marea Britanie are mulţi muzicieni extraordinari, favoritul Curţii regale e Elton John.
Infantilă sau nu, există o râvnă comună oamenilor de a trăi prin substitut bucuria vieţii unor regi, regine şi alte stele strălucitoare. A spune că ostentativa afişare a extravaganţei acestor oameni e o risipă ar însemna să comentezi pe lângă subiect: o lume a viselor glamoroase, care să rămână totalmente în afara posibilităţilor noastre, este tocmai ceea ce mulţi oameni îşi doresc să vadă.
Dar există şi o altă latură, mai tenebroasă, a acestei râvne: cea de a vedea idolii târâţi în noroiul unor tabloide perfide, procese de divorţ şi aşa mai departe. Este latura vindicativă a servilismului nostru, de parcă umilinţa prosternării în faţa idolilor trebuie echilibrată prin deliciul prăbuşirii lor. A supune oamenii născuţi în familii regale sau intraţi prin căsătorie în rândurile lor unei vieţi într-un acvariu, în care sunt sub permanentă observaţie exact ca actorii unei telenovele perpetue, unde relaţiile umane sunt distorsionate şi împotmolite de regulile unui protocol absurd, e o formă teribilă de cruzime.
Actuala împărăteasă a Japoniei şi nora sa – ambele provin din familii nearistocrate – au suferit căderi nervoase din această cauză. Şi starurile de film sunt deseori victime ale alcoolului, drogurilor şi căderilor nervoase, dar măcar ele şi-au ales viaţa pe care o duc. Per ansamblu, regii şi reginele nu au avut această opţiune. Prinţul Charles ar fi putut fi mai fericit ca simplu grădinar, dar această alegere nu i s-a oferit vreodată.
Un lucru trebuie spus în favoarea monarhilor: le oferă oamenilor un sentiment de continuitate, care poate deveni util în timpuri de criză sau schimbări radicale. Regele Spaniei a oferit stabilitate şi continuitate după sfârşitul dictaturii franchiste. În timpul celui de-al doilea război mondial, monarhii europeni au ţinut în viaţă un sentiment de speranţă şi unitate în rândurilor supuşilor aflaţi sub ocupaţie nazistă.
Dar mai e ceva. Monarhiile sunt de multe ori foarte populare în rândurile minorităţilor. Evreii erau printre supuşii cei mai loiali împăratului Austro-Ungariei. Franz Joseph I a luat apărarea supuşilor săi evrei când aceştia au fost ameninţaţi de antisemiţii germani. Pentru el, evreii, germanii, cehii sau ungurii erau cu toţii supuşii săi, indiferent unde trăiau – în cel mai mic shtetl galiţian până la marile capitale Budapesta sau Viena. Într-o perioadă de ascensiune a naţionalismului etnic, această atitudine a oferit o anume protecţie minorităţilor.
În acest sens, monarhia e ca Islamul sau Biserica Catolică: toţi credincioşii sunt văzuţi egali în ochii lui Dumnezeu, ai Papei sau ai Împăratului – de aici şi recursul la cei săraci şi marginalizaţi.
Asta ar putea explica şi atacurile antimonarhie ale unor populişti de dreapta. De exemplu, liderul populist olandez Geert Wilders a acuzat-o de mai multe ori pe Regina Beatrix că e de stânga, elitistă şi multiculturalistă.
La fel ca întreg valul de populişti din toată lumea, Wilders promite că va recupera ţara pentru adepţii săi, că va stopa imigraţia (în special a musulmanilor) şi că va face Olanda din nou olandeză, orice ar vrea să însemne asta.
Beatrix, ca şi Franz Joseph, refuză să facă distincţii etnice sau religioase între supuşii săi. La asta se referă atunci când predică toleranţa şi înţelegerea reciprocă. Pentru Wilders şi suporterii săi, acesta e un semn că e prea moale cu străinii, că are o atitudine împăciuitoare faţă de musulmani. Pentru ei, Regina pare aproape antiolandeză.
Desigur, la fel cum se întâmplă cu toate familiile regale europene, iar originile celei olandeze sunt evident mixte. Apariţia regilor şi reginelor ca figuri de lideri naţionali e o evoluţie istorică relativ recentă. Imperiile cuprindeau în definitiv multe naţiuni. Regina Victoria, de origine în principal germană, se vedea nu doar ca monarh al britanicilor, ci, în egală măsură, şi al indienilor, malaiezienilor şi a multor altora.
Această tradiţie aristocratică de a se plasa deasupra constrângerilor etnic-naţionaliste ar putea fi cel mai bun argument pentru a mai păstra mă¬car un timp regalitatea. Acum, că multe naţiuni au devenit tot mai amestecate în termeni de etnie şi cultură, singura cale de a avansa este de a învăţa să convieţuim. Dacă monarhii le pot arăta supuşilor cum se poate asta, haideţi să mai aclamăm cel puţin o dată reginele şi regii rămaşi.
IAN BURMA
PREDĂ DEMOCRAŢIE, DREPTURILE OMULUI ŞI JURNALISM LA BARD COLLEGE. ULTIMA SA CARTE, „TAMING THE GODS: RELIGION AND DEMOCRACY ON THREE CONTINENTS” („ÎMBLÂNZIREA ZEILOR: RELIGIE ŞI DEMOCRAŢIE PE TREI CONTINENTE”), A FOST RECENT PUBLICATĂ DE PRINCETON UNIVERSITY PRESS.
COPYRIGHT: PROJECT SYNDICATE, 2011.
WWW.PROJECT-SYNDICATE.ORG
