Rămăsesem datoare cu ceremonia de deschidere. Unii au vazut-o pe internet, alţii – ca mine – mai norocoşi, pe Canal+ (postul acela de nu dublează filmele – ha! ha!) care a transmis în clar, cum se zice pe aici, adică necodat, cum mai făcea şi HBO-ul în România.
Fireşte că totul s-a învârtit în jurul marelui trofeu mediatic care este Robert de Niro, preşedintele juriliul din acest an, perfect ca imagine, cu condiţia să nu-l pui să vorbească.
La conferinţa de presă dinaintea ceremoniei de deschidere italianul Bernardo Bertolucci, excelent orator şi povestitor, glumea cu jurnaliştii că nimeni nu trebuie să se aştepte ca De Niro să spună ceva când acesta din urmă îi va înmâna premiul Palme d’Honneur (pe care chiar Bertolucci l-a distribuit în „Novecento” alături de zveltul, pe atunci, Depardieu).
Până la urmă, trofeul Palme d’Honneur, i-a fost înmânat lui Bertolucci de Gilles Jacob, legendă vie a Festivalului şi directorul acestuia, care i-a adus un omagiu şi Mariei Schneider, (înfrântă de un cancer, în februarie).
Italianul de geniu care ne-a dăruit „Ultimul împărat” şi „Visătorii”, a avut o primă replică genială: „Habemus Palma” ca replică la titlul regizorului italian Ninno Moretti, „Habemus Papam”.
Apoi, Jacob le-a urat italienilor să aibă energie, să critice şi să se indigneze. Nu degeaba e socotit poet şi interesat de politică! La el, la Visconti şi la De Sica, prefer să uit că au fost marxişti…
Înduioşătoare a fost sala care l-a ovaţionat pe Bertolucci stând în picioare, în vreme ce regizorul italian era în scaunul rulant, dar cum cu ironie menţiona într-un interviu despre recondiţionarea peliculei „Conformistul”: „Mai bine mă recondiţionau pe mine…”. Se cunoaşte că e fiu de critic de cinema, un fel de echivalent al lui Nae Caranfil, cu umor şi stil.
Dar să ne întoarcem la De Niro, de la care nici un mare jurnalist ca Michel Denisot n-a reuşit să obţină mare lucru. Când l-a întrebat ce părere are de lichidarea lui Osama, a zis ba că nu se aştepta ca Obama să reuşească, ba că era normal… Locul lui este evident pe ecran sau cu un discurs bine ticluit de alţii.
Lucrurile aveau să e repete, dar nu la fel de rău şi la Johnny Depp. Aclamat de public, cu ţipete până la leşin, la răspunsuri a fost vădit stânjenit, scoţându-şi mereu copiii în faţă, probabil şi ca să mai taie din elan asaltatoarelor.
Piraţi mulţi, spectatori puţini
La proiecţia „Piraţii din Caraibe” n-a fost chiar foarte multă lume la vizionare. Snobisme de Cannes! Mie una mi s-a părut cel mai izbutit epidod, cu umor şi multă imaginaţie, chiar dacă tema acestei părţi este oarecum „expirată”: piraţii sunt în căutarea „Fântânii tinereţii, deşi între timp s-au inventat chirurgii esteticieni şi mai înainte chiar tratamentele Anei Aslan.
Filmul o aduce în prim plan pe franţuzoaica Astrid Berges, în rolul sirenei Frisbey, venită parcă direct de la Ulise, frumoasă şi cu aceeaşi candoare a Laurei Vasiliu din „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”.
De menţionat este şi cu muzica lui Hans Zimmer, ameţitoare şi învăluitoare, care cu siguranţă va aduce mult public tânăr în sălile de concerte, căci creează dependenţă.
La apariţia actorilor din film la interviuri, inclusiv cu Penelope Cruz, Ian McShane sau Geoffrey Rush, a plouat ca niciodată cu reclame pe ecranul din spatele lor, adesea acoperidu-le chipul cu publicitatea.
Noroc că Thierry Fremaux, delegatul general, maestru de ceremonii şi creierul Festivalului e înţelept şi recunoaşte că există două lumi paralele: cea a cinematografului care face plăcere şi cea în care nu ştim ce grozăvii să mai inventăm, ca să le punem pe pânză, cu enorm de mult talent: de la adolescentul criminal din „We Need to Talk About Kevin” la pedofilul pe care nimeni nu-l descoperă la timp din „Michael”, trecând pe la Kim Ki-Duk, care într-un autoportret de 100 de minute, ne asasinează cântând şi plângând, cerşind un premiu şi ameninţând cu sinuciderea, îmbrăcat ca un cerşetor, dar nesătul de aplauzele extrem de permisive şi paradoxale.
Călătoria pe Lună a lui… Georges Melies
A mai existat un moment de graţie absolută, la care iniţial au avut acces doar cei aflaţi în sală la Ceremonia de deschidere: filmul din 1902, „Călătorie în Lună” al magicianului, la propriu şi la figurat, George Melies. S-a difuzat varianta color, nu „colorizată” ci colorată manual chiar de artistul-regizor, restaurată şi extraordinar de modernă şi de clarvăzătoare, cu o navă care amerizează la întoarcerea pe Pământ!
Pelicula are mult haz, de la cum se vede Pământul de pe astru, cum savanţii care se ceartă între ei aduc un băştinaş cu un schelet vizibil pe trup, pe care îl tratează ca pe extratereştrii din SF-urile de mai târziu, cu fete semi-despuite care îi ovaţionează, cu o natură tulburătoare, cu costume care seamănă cu cele din Harry Potter, cu multe pălării, cu dominante de roşu, verde, galben şi sepia, cu un telescop de vis, ba chiar şi cu o umbrelă în marele voiaj, totul în nuanţe care amintesc de pozele cu actori ale anilor 30, care prideau cam la fel culoare, părând haşurate.
La Melies ninge şi plouă, ca acum pe scenele de teatru, cresc ciuperci gigantice şi cu siguranţă halucinogene, plutesc peşti şi meduze, sunt o puzderie flori… Ce călătorie mirifică cinematografică în timp şi spaţiu…
VA URMA
Din epidodul viitor: „Michael”, şi mai ales fraţii Dardenne, mai izbutiţi ca niciodată cu „Le gamin au velo”, care merge în trendul copiilor imposibili, dar fără excese torturante pentru public, dar şi „Habemus Papam”, care se pare că îi va aduce Prinţului Roşu : Michel Piccoli un premiu .
Din capitala filmului, Cannes,
Irina-Margareta Nistor
