Pelicula care a deschis Festivalul Filmului European, „Essential Killing”, a marelui regizor polonez Jerzy Skolimowski a fost prezentată la Bucureşti într-un moment ce dă filmului o cu atât mai mare valoare simbolică. Uciderea lui Osama bin Laden de către un comando american pare un film în sine. Tot despre războiul împotriva terorismului şi a modului în care acesta este purtat vorbeşte şi Jerzy Skolimowski în fascinantul său film.
Deşi după ce s-a fript cu filmul „Mâinile sus!”, realizat în 1967, un atac puternic la adresa stalinismului, motiv pentru care a şi fost alungat din Polonia natală, Jerzy Skolimowski a declarat că a încercat să se ţină departe de politică, după ani mulţi de tăcere cinematografică autoimpusă, regizorul revine cu un film-dinamită: „Essential Killing”. Pelicula nu este doar un film politic care denunţă arestările arbitrare, tortura (pe care o laudă zilele acestea oficialii americani ca mijloc de „stoarcere” de informaţii) şi crimele făcute în numele luptei împotriva terorismului, a luptei pentru pace (culmea), ca replică la fel de inumană la aşa-zisul război sfânt dus de terorişti, ci şi un manifest pacifist venit din partea unui creator originar dintr-o ţară care a cunoscut cam toate ororile politice, de la nazism la comunism.
Guantanamo forever
Dar ceea ce este cu adevărat excepţional în acest film, dincolo de mesajul politic mut care este ţinut undeva în backgroundul acţiunii, e apelul la umanitate care transcende epoci şi regimuri politice. Jerzy Skolimowski pare a ne atrage atenţia că pojghiţa de civilizaţie a rasei noastre este atât de subţire, încât putem coborî mai repede decât am putea crede pe treptele scării evoluţioniste. Omul poate deveni un simplu animal sălbatic în care doar instinctele primare să mai fie în stare de funcţionare.
Povestea e simplă şi pare a avea o valoare de parabolă biblică. Trei soldaţi americani fără nume înrolaţi într-un război care poate fi în orice ţară arabă, în Afganistan, Pakistan sau Irak, intră într-o peşteră unde să se poată droga în linişte.
Acolo dau peste un bărbat necunoscut, dar, având în vedere faptul că avea turban şi barbă, era precis inamicul musulman. Bărbatul apucă să omoare primul. Nu ştim dacă a făcut-o pentru că avea „boală” pe americani sau pur şi simplu de frică. Omul e capturat şi dus într-o închisoare gen Guantanamo unde este torturat şi pus să recunoască că el şi nimeni altul a înfăptuit toate ororile lumii.
Dacă nu ar fi absolut înfiorătoare, tehnicile de interogare americane ar putea părea chiar hilare. Arestatului i se arată o poză în care erau sute de oameni, feţe care nu se pot nici măcar distinge una de alta, şi i se cere „elegant”(„you, piece of shit”), să recunoască că el a participat la acea adunare care putea să fie de oriunde, de la pelerinajul anual la Mecca sau de la vreo demonstraţie. Tortura nu mai era la fel de „politicoasă” şi cine a citit literatura puşcăriilor comuniste, descoperă cu oroare că cei ce vor să instaureze democraţia în lume astăzi seamănă uimitor de mult la tehnici şi la discurs cu „salvatorii” poporului român care umpluseră închisorile cu cei care nu voiau să fie salvaţi de comunişti.
Drumul de la om la animal
Toată această poveste este însă doar preambulul filmului, pentru că adevărata tragedie de-abia de acum începe. În timp ce este mutat la o închisoare secretă, maşina cu care e transportat face un accident şi personajul despre care nu ni se spune absolut nimic, nici cine e, nici dacă era sau nu implicat în jihad, reuşeşte să scape. Întreg filmul este apoi drumul lui spre nicăieri, mergând desculţ prin zăpadă, într-un loc necunoscut (pare a fi Polonia, dar poate fi la fel de bine orice altă ţară în care se află închisori americane secrete) fiind urmărit şi hăituit ca un animal vânat de soldaţi cu arme şi câini de vânătoare, de maşini şi elicoptere. Rănit, flămând, înfrigurat, el ajunge să omoare pentru a nu fi omorât şi se transformă sub ochii spectatorilor într-un animal. Vincent Gallo nu scoate absolut nici un cuvânt în acest film, dar face un rol genial reuşind să refacă drumul înapoi, într-un soi derulare cumplită, de la omul secolului XXI la omul din Neanderthal şi chiar mai jos, la stadiul de sălbăticiune care nu mai are nimic uman. Absolut teribil este momentul în care văzând o femeie care-şi alăptează copilul sare pe ea, dar nu ca să o violeze, ci doar ca să bea şi el puţin lapte de la sânul ei. Singurele frânturi biografice apar când bărbatul adoarme îngheţat, visându-se, desigur, în căldura deşertului, alături de o femeie acoperită cu o burqa albastră ce alăpta, la rândul ei, sub voaluri, un copil. Copilul lui. Visele lui însorite aveau ca fundal sonor o chemare la rugăciune sau la jihad, nu se ştie, în care un muezin cânta: „Dacă Allah vrea să mori pentru El, El ştie mai bine”, „Dacă Allah vrea să omori în numele Lui, El ştie mai bine”.
Într-un interviu, Jerzy Skolimowski a declarat că s-a gândit mult dacă numele filmului său să fie „Crimă esenţială” sau dacă nu cumva, mai potrivit ar fi fost, „Esenţa crimei”. „Este o poveste universală care se poate aplica oricui. Mi-am dorit ca spectatorii să se identifice cu personajul. Dacă el nu ştie unde se află, am vrut ca nici spectatorii să nu ştie. Dacă el nu găsea nici o ieşire, am vrut ca şi publicul să se simtă încolţit.”
