Am respirat uşuraţi după încheierea Campionatelor Europene de la Berlin. Gimnastica românească a revenit acolo unde îi este locul, adică în topul ierarhiei continentale.
Cu şase medalii, dintre care trei de aur, două de argint şi una de bronz, România a încheiat pe poziţia secundă în clasamentul general, după Rusia, care şi-a adjudecat opt trofee: trei de aur (individual compus feminin, inele, bârnă), două de argint (inele, paralele feminin) şi trei de bronz (sol masculin, sol feminin, sărituri masculin). Nu putem spune decât jos pălăria în faţa componentelor echipei feminine, dar şi un sincer bravo lui Flavius Koczi care a reuşit să-şi învingă emoţiile şi a confirmat că poate fi liderul actualului lot masculin de gimnastică al României care trece printr-o perioadă de tranziţie destul de grea.
Revenind la echipa feminină, remarcabilă a fost şi revenirea în forţă a cuplului de antrenori Bellu – Bitang, deoarece pentru ei, Europenele de la Berlin au reprezentat, de fapt, prima competiţie unde şi-au reconfirmat valoarea profesională. Cei doi au reuşit să şlefuiască într-un timp relativ scurt, mai puţin de un an, lotul pe care l-au preluat de la fostul tehnician Nicolae Forminte. Pe extrem de talentata Sandra Izbaşa au reuşit să o aducă pe prima treaptă a podiumului în ambele finale la care a participat, iar pe sportivele cu potenţial şi muncitoare Diana Chelaru şi Amelia Racea, le-au dus spre medalii. Din păcate, Ana Porgras a avut o zi proastă în calificări şi nu a prins nici o finală.
Prin rezultatele obţinute de elevele lor, cei doi tehnicieni au demonstrat că sunt maeştri în meseria pe care o practică. Îmi amintesc că, înainte ca B&B să părăsească lotul, Nicolae Forminte îmi spunea că dacă ar avea în spate colectivul de antrenori de care dispun Bellu şi Bitang, din care, la rândul său, făcea parte, el însuşi ar obţine rezultate similare. Când a fost însă în locul celor doi, Forminte abia dacă a reuşit să urce pe podium o gimnastă sau două. Evident, nimeni nu-i contestă meritele lui Forminte, dar practica a demonstrat că nu este suficient să munceşti din greu şi să-ţi doreşti să fii un antrenor de excepţie. Îţi mai trebuie acel „ceva”, secret, pe care cuplul Bellu – Bitang a demonstrat că îl posedă, şi pe care ar trebui să-l „fure”, obligatoriu, şi tehnicienii care îi ajută să le pregătească pe cele mai valoroase gimnaste ale noastre.
