Un sătean din Ceatalchioi şi-a construit casa pe o limbă de pământ în mijlocul apelor care au rămas pe terenul lui după inundaţiile din vara trecută. Şomer, rămas fără culturi, Nicolae Bălan a ajuns să fie braconier la el în grădină, pescuind noaptea cu plasele ca să aibă ce mânca.
Ceatalchioi e un sat la doar 12 km nord de Tulcea. Ca să ajungi acolo, trebuie să treci Dunărea cu bacul, apoi să mergi cu o maşină de teren pe un dig, printr-o pădure plină de copaci prăbuşiţi şi înecaţi în apă. Aşezarea cu vreo 400 de oameni, de pe malul şerpuit al braţului Chilia, e înconjurată de diguri ca o fortăreaţă.
În locul ăsta a vrut Ceauşescu să facă agricultură. A secat bălţile şi a ridicat diguri, apoi a adus oameni din toată ţara să pună porumb în cel mai tânăr pământ al Europei. Vara trecută, Dunărea a spart digul şi a umplut satul ca pe o căldare. 80 de case s-au prăbuşit, iar terenurile agricole au devenit iar bălţi şi mocirle. Aici l-am găsit pe Nicolae Bălan, tăind lemne pe malul apei, în faţa casei. La doi metri de el e o barcă gonflabilă cu care ajunge la uliţă. Lângă ea înoată un cârd de gâşte. Pare că tocmai a venit apa şi i-a inundat casa. Dar inundaţia a fost acum un an, iar casa e tocmai construită.
„Eram tractorist, aram pământurile. Acuma, pământurile-s sub apă”
„Bălan Nicolae, cel mai inundat din sat”, se recomandă. Are 42 de ani, poartă o geacă marca „Munhen”, are pe cap o bască şi ţine mâinile la spate când i se fac poze. Bălan e din Bacău, dar a lucrat 18 ani ca tractorist prin Deltă şi a ajuns să se stabilească în Ceatalchioi. Când s-au restructurat posturile a primit ajutor de şomaj, apoi ajutor social, apoi nimic, pentru că primăria nu mai avea fonduri. Îi rămâneau, însă, terenul agricol din spatele casei şi dreptul de a pescui. Inundaţia din iunie 2010 i-a acoperit culturile cu un lac plin de peşte. Iar o ordonanţă guvernamentală adoptată la începutul anului îi interzice să pescuiască la el în grădină.
„Eram tractorist, aram pământurile. Acuma, pământurile-s sub apă. La mine a venit primul. Eram la muncă. Vine soţia lu’ şefu’ şi zice «Băi băiatule, a intrat apa la tine-n casă!». Când vin, apa era pe la geam. Băiatu‘ ăsta mic se plimba cu un cauciuc de maşină, trăgea cu două scânduri la rame. L-am luat repede şi am scos ce-am putut din casă. Pe urmă am plecat la muncă înapoi. Am venit mai pe seară să scot găinile. Găinile pluteau toate prin apă, care înecate, care pe gard, care în copac. În două-trei zile a căzut jos casa, s-a înmuiat şi-a căzut, că a fost făcută din chirpici.”
Aşa s-a întâmplat cu zeci de case din satul acoperit de apă. Unii săteni au plecat, alţii s-au instalat în corturi pe dig. Bălan s-a mutat cu cei doi copii şi ce-a scos din casă într-un cort turistic de patru persoane.
Cum faci o casă în mijlocul lacului
„Eram în cort pe dig ca ţiganii cu căruţa, cu ceaune, aragaz, tot ce am scos. Băiatul mare s-a îmbolnăvit atunci la cap, avea tumoare, l-am operat la Bucureşti. Acuma e la soacră-mea în gazdă, la liceu la Tulcea. Pe ăla mic l-a luat maică-sa cu ea în Italia, nu mai ştiu nimic de el, nici nu m-a mai sunat.”
Atunci a venit în vizită prim-ministrul Boc cu şalupa, iar televiziunile au filmat acoperişuri care ieşeau din apă şi săteni care se plimbau cu bărcile pe uliţă. Ajutorul de la stat a venit: cei cu casele căzute au primit materiale de construcţii de vreo 7.500 euro şi un plan de casă cu două camere. Când apele au început să scadă, s-au pus pe treabă. Dar pe terenul lui Bălan a rămas un lac.
Primăria i-a oferit la schimb un teren de 500 mp în altă parte. Dar pentru asta trebuia să cedeze terenul lui de 3.000 mp şi să mute stâlpul de curent, treabă pentru care îi trebuiau 1.400 lei.
După vreo patru luni, s-a mutat din cort în gazdă la un sătean şi a hotărât să se apuce de casă pe terenul propriu. Singurul petec disponibil era un fel de insulă, unde puteai să ajungi cu barca din stradă sau prin grădina vecinului, pe o fâşie de noroi.
„Eu trebuia să mă apuc de construcţie, pentru că cimentul avea valabilitate trei luni de zile şi se strica, se întărea. Am stat până m-a mai ajutat biserica cu nişte bani să mă apuc de treabă. N-am mai aşteptat să văd dacă se aprobă, era iarna deja. Am turnat repede betonu‘, au mai sărit nişte băieţi de-aici, din sat, m-au ajutat, şi uitaţi că am terminat.”
„Dau statul în judecată şi cer cetăţenie ucraineană!”
Casa e scoasă parcă dintr-un joc de Monopoly pe care cineva a vărsat un pahar de apă. Are două camere mobilate din banii bisericii şi-o bucătărie cu sobă de lemne. Bălan priveşte prin geamul termopan la balta din spatele casei şi oftează: „De pescuit nu te lasă legea să pescuieşti decât cu două undiţi. Dacă pui o setcă te prinde şi te amendează, ţi-o ia şi pe aia.”
În timp ce-mi spune asta pe un ton domol, intră în casă vecinul lui şi începe să tune: „Dau statul în judecată şi cer cetăţenie ucraineană! N-am încotro. Mă mut la Izmail! Noi, pescarii, ne întâlnim pe Dunăre şi discutăm. Ştiu cum e acolo!” Constantin Teodoru, un pensionar de 61 de ani, spune că după inundaţii a ieşit la pescuit pe terenul lui inundat şi au apărut imediat un elicopter şi două şalupe după el. După ce mai discutăm o vreme, recunoaşte că el şi vecinul pescuiesc în continuare.
„Din banii pe care mi i-a dat biserica, jumate i-am dat pe materiale, jumate pe scule de pescuit. Mă duc noaptea şi pun scule, iar dimineaţa, până să se lumineze, mă duc şi le scot. Fac braconaj la mine-n grădină! La Dunăre ne aleargă cu şalupele, nu se pune problema să mergem.”
Teoretic, ceatalchioienii sunt săraci lipiţi pământului. Practic, nu moare nimeni de foame. La birtul satului, mai toţi ne-ntreabă dacă vrem nişte peşte. Şi fiecare are câte o teorie despre cum trebuiau sparte digurile ca să nu vină apa peste case. Preotul îmi recomandă să-l întreb pe Daniel Paltenie, un tânăr care şi-a luat licenţa în geografie la Constanţa cu o lucrare despre Ceatalchioi şi a lucrat o vreme la primărie.
Paltenie stă în celălalt capăt al satului, într-o baracă pentru sinistraţi, lângă o casă în construcţie. După ce li s-a dărâmat casa şi au primit materiale, el şi tatăl lui au mai pus ceva cărămizi şi au făcut o casă mai mare, cu etaj şi mansardă, cocoţată pe nişte piloni de beton. Tânărul ex¬plică ce s-a întâmplat şi scrijeleşte cu o piatră pe pervaz felul în care comuniştii au secat bălţile de aici la începutul anilor ’80.
„În grădină la vecinu’, dai două rânduri de hârleţ şi gata fântâna”
După căderea comunismului, digurile n-au mai fost întreţinute. La un cot, Dunărea a tot muşcat din mal până a ajuns la dig şi l-a rupt. Acum, peisajul din Ceatalchioi a revenit la cel de acum 40 de ani. Asta înseamnă că agricultura n-o să-şi revină pur şi simplu. „Acum, pânza freatică s-a ridicat foarte mult şi nu mai e influenţată doar de Dunăre. În grădină la vecinu’, dai două rânduri de hârleţ şi gata fântâna.”
Ce-o să se întâmple, atunci, cu Ceatalchioiul? Satul a fost fondat la sfârşitul secolului 19 de haholi, un soi de ucraineni. De atunci, a fost colonizat de două ori cu români din toată ţara: o dată pentru pescuit, după Războiul de Independenţă, şi încă o dată pentru agricultură, în comunism. Ambele activităţi sunt acum foarte incerte, într-un sat unde doar 10% sunt angajaţi. „Singura soluţie să se ridice un pic ar fi să ne creeze puţină infrastructură, ceva urme de civilizaţie – un drum ca lumea, alimentare cu apă. Să poţi oferi unor turişti nişte condiţii minime de confort”, spune Paltenie. Dar, plimbându-te pe uliţele satului, vezi cum lângă mai toate casele tradiţionale pescăreşti care au scăpat de apă se ridică paralelipipede din bolţarii statului.
„Din banii pe care mi i-a dat biserica, jumate i-am dat pe materiale, jumate pe scule de pescuit. Mă duc noaptea şi pun scule, iar dimineaţa, până să se lumineze, mă duc şi le scot. Fac braconaj la mine-n grădină!” NICOLAE BĂLAN
