Pe 11 martie, Florin Grancea, un profesor român căsătorit cu o niponă, se bucura de prima zi de concediu, în Inzai, lângă Tokyo. Mai erau două ore până să ia copiii de la grădiniţă, programase maşina de spălat şi citea din Stieg Larson.
Cutremurul îi invadează intimitatea prea brusc, iar toate sfaturile soţiei lui, Mayo, i se perindă prin minte, în timp ce luptă cu sine să-şi păstreze calmul. Se uită după cele două pisici din apartament şi caută telecomanda. Japonezii ştiu că trebuie să deschidă televizoarele în caz de cutremur.
“Shindo NANA” ar fi trebuit să-i spună tot. Seism de 7 grade.
Descrierile lui Grancea sunt extrem de lucide, pe un ton calm. Ca şi cum încearcă să-şi liniştească cititorul. De altfel, el scrie : “Sunt doar unul din milioanele de oameni din Japonia care a refuzat să se lase cuprins de teamă şi care a decis că e mai bine să ajute.”
Relatarea autorului în urma primului cutremur nu poate decât să te surprindă: japonezii sunt calmi, iar, în faţa blocului, ei, care nu îşi manifestă niciodată afecţiunea, se strâng în braţe şi se ţin de mâini. Sunt fericiţi că trăiesc.
“Am plâns nu doar pentru cei care îşi dădeau viaţa pentru noi, dar şi pentru cei care au pierit în cutremur sau în tsunami, pentru copiii orfani sau fără case, pentru cei care şi-au îngropat dramele personale şi şi-au suflecat mâinile pentru a-i ajuta pe alţii.”
O mărturie sensibilă, echilibrată, care valorifică experienţa pură, trecută numai prin filtrul propriei conştiinţe. O ironie a zilei de 11 martie: era ziua de Tomobiki, cea dedicată prieteniei. Cea în care au murit aproape 20.000 de oameni.
