În 2003, sub preşedinţia lui Jacques Chirac, Franţa a preluat conducerea plutonului celor care se opuneau planurilor americane de invazie a Irakului lui Saddam Hussein. Discursul flamboaiant al ministrului de Externe, Dominique de Villepin, întruchipa „spiritul de rezistenţă” împotriva a ceea ce urma să fie o aventură periculoasă. În 2011, sub preşedintele Nicolas Sarkozy, Franţa a adoptat din nou o poziţie foarte vizibilă într-o problemă de război şi pace, doar că acum francezii, alături de britanici, sunt cei care conduc lupta pentru apărarea poporului libian împotriva liderului său brutal şi imprevizibil, colonelul Muammar Gaddafi.
De ce pare Franţa să caute asemenea poziţii vizibile? În ochii francezilor, statutul internaţional al Franţei rămâne un ingredient-cheie în formarea propriei identităţi naţionale. Modul în care ceilalţi ne percep pe noi, francezii, ne influenţează autopercepţia, şi nimic nu e mai tulburător pentru noi decât să fim percepuţi cu indiferenţă, sau, şi mai rău, să nu fim băgaţi în seamă deloc.
Deodată, cu această problemă libiană, putem spune că ajungem din urmă Germania cu poltroneria ei crasă; le arătăm drumul americanilor, iar steagurile franceze (şi britanice) sunt fluturate pe străzile Libiei „eliberate” alături de propriul drapel nou al acestei ţări. Şi, la fel de subit, francezii sunt din nou mândri să fie francezi, cel puţin după sondajele recente.
Propensiunea aparent naturală a Franţei spre intervenţie este consolidată în acest caz de trei factori-cheie: Sarkozy, Gaddafi, plus contextul unei revoluţii arabe mai de amploare.
Factorul Sarkozy este fundamental. Preşedintele Franţei iubeşte crizele şi puseul de adrenalină pe care acestea îl provoacă. Pentru el, asta înseamnă puterea: să iei decizii dificile în circumstanţe defavorabile.
Desigur, calculele interne nu lipsesc din gândirea lui Sarkozy. În 2007, când a jucat un rol-cheie în eliberarea asistentelor bulgare închise de Gaddafi, liderul libian a fost recompensat cu ceea ce părea un premiu de legitimare: o vizită oficială la Paris. Nu mai era un paria, ci un partener excentric.
Astăzi, în schimb, intervenţia pare să-l religitimeze pe Sarkozy în ochii cetăţenilor francezi, de ale căror voturi va avea nevoie în alegerile prezidenţiale de anul viitor. Jucător energic şi cu apetit pentru hazard, Sarkozy îşi asumă un risc mare, dar legitim, încercând să recâştige terenul moral (şi politic).
De partea cealaltă se află Gaddafi, personajul negativ ideal. O caricatură de despot, el personifică tipul de adversar odios pe care orice democrat şi l-ar dori înfrânt. Atitudinea sa a fost timp de decenii abominabilă – nu doar faţă de propriii cetăţeni. Atacurile teroriste comandate de el împotriva unor ţinte includ nu doar tragedia avionului Pan Am de la Lockerbie, în Scoţia, ci şi detonarea unui avion francez UTA deasupra Africii. Şi nu doar că Gaddafi e răutatea întruchipată, dar Libia e comparativ mică şi forţele sale par relativ slabe (asta rămâne de constatat pe teren).
Lăsând la o parte factorii care ţin de diferitele personalităţi, rămâne contextul regional. Dacă vrem ca primăverii arabe să nu-i urmeze o nouă iarnă a vrajbei, este esenţial ca Gaddafi să fie oprit de la reconstrucţia zidului fricii, prăbuşit în Tunisia şi Egipt. Ce se întâmplă acum pe cerul de deasupra Libiei – cu legitimare în dreptul internaţional şi altfel decât în 2003, în Irak, cu sprijinul ambivalent al Ligii Arabe – este de o importanţă majoră, dacă vrem ca revoluţionarii arabi să dezvolte o atitudine pozitivă faţă de Occident.
Occidentul nu încearcă, aşa cum a făcut-o în timpul cruciadelor sau cuceririlor imperialiste din secolul al XIX-lea şi de la început de secol XX, să impună arabilor religia sau valorile sale. El apără acum valori comune, precum libertatea, respectul faţă de viaţa umană şi statul de drept. Avem datoria să apărăm viaţa şi valorile arabilor, aşa cum chiar ei au cerut-o.
Franţa are o istorie şi o geografie comune cu ţările de la ţărmul sudic al Mediteranei. Miza datoriei de a interveni şi costul indiferenţei sunt probabil mai mari pentru Franţa decât pentru oricare altă ţară occidentală.
Franţa are o populaţie numeroasă de imigranţi cu origini maghrebiene, pentru care primăvara arabă este de o importanţă vitală, o sursă de fascinaţie şi mândrie. Iar acum, cu Franţa în fruntea efortului internaţional de apărare a libienilor împotriva propriului lider, ei se pot simţi deopotrivă mândri de statutul lor de francezi şi de rădăcinile arabe. Aceste identităţi pozitive sunt cea mai bună protecţie împotriva sirenelor islamului fundamentalist.
Un scenariu ideal ar implica desigur ca intervenţia să urmeze un parcurs bun şi să nu genereze confuzie în Libia sau în regiune. Franţa, alături de Marea Britanie şi SUA, care acordă un sprijin mai distant, riscă indubitabil mult, pentru că e mai uşor să începi un război decât să-i pui capăt. E însă un risc care merită. Costul non-intervenţiei, adică cel de a-i permite lui Gaddafi să-şi înece în sânge propriul popor – şi astfel al transmiterii semnalului către despoţii lumii că o campanie de teroare internă e acceptabilă – este cu mult mai ameninţător. Sarkozy a ales calea cea bună.
De fapt, a ales singura cale posibilă.
DOMINIQUE MOISI A SCRIS „GEOPOLITICA EMOŢIILOR” WWW.PROJECT-SYNDICATE.ORG
