Această peliculă aparent complicată şi SF psihologico-supranaturală te prinde cu o viteză ameţitoare. Începutul este unul politic şi se petrece în splendidul hotel Waldorf-Astoria, din fascinantul New York, cu un tip care tocmai trebuie să-şi anunţe înfrângerea la alegerile pentru Senat, pe numele său David Norris şi, ca un fel de compensaţie de destin, o întâlneşte pe senzuala Elise.
Urmează o scenă stranie, foarte bine făcută, pe care n-am s-o vi-o descriu ca să nu vă stric cheful de cinefil. Ideea nuvelei lui Philip K. Dick (care ca şi Tolkin a murit de mult, din păcate la doar 53 de ani şi căruia îi mai datorăm şi „Blade Runner” sau „Minority Report”) este una care să vă ducă, fireşte, cu gândul la teoria conspiraţiei, numai că acum lucrurile merg până la… un etaj superior. Pentru noi cei din această parte a Europei, care majoritar suntem fatalişti, deci credem, măcar din când în când, într-o soartă dinainte stabilită de tipul „ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus”, şocul nu este foarte mare la ideea că cineva scrie dinainte scenariul fiecărei existenţe, faţă de care te poţi abate extrem de puţin. Dacă însă veţi decide să urmăriţi filmul ca pe un thriller, veţi avea de câştigat 105 minute de cinema bine pus la punct, cu urmăriri spectaculoase şi probabil că vă veţi aminti de celebrul „Omul care trece prin zid”, comedia lui Jean Boyer, cu Bourvil, din 1951.
În altă ordine de idei, povestea pare spon¬sorizată de o modistă retro, care dă puteri magice unei pălărioare din fetru moale, numită trilby, o fedora cu boruri mici (cea de care nu se mai desparte directorul Festivalului de la Berlin: Dieter Kosslick) şi care a fost inventată o dată cu adaptarea pentru scenă a romanului, cu acelaşi nume, a lui George Du Maurier, în 1894, cu un an înainte de inventarea cinematografului. Ea a fost la mare modă prin anii 1960, fireşte nu în ţările comuniste, unde era impus bascul tovărăşesc. Din 2010, a devenit vintage şi a fost însuşit de bărbaţi şi femei, deopotrivă, devenind un sinonim pentru jazz, datorită lui Frank Sinatra, dar şi pentru James Bond, Sean Connery, folosindu-se de acest artificiu într-unul din episoade, ca să nu se observe când intra în joc dublura, mai bine zis cascadorul. Personajele, care par a hotărî totul, se împart la rândul lor în buni şi răi. Terence Stamp este fiara menită a fi urât de spectatorii care vor povestea de dragoste. Dar avem şi pe cineva mai cumsecade, rol pentru care a fost ales un actor de culoare (Anthony Mackie), care este destul de charismatic.
Ghinionul lui Emily Blunt este că a avut de jucat câteva scene de balet, într-o perioadă în care toată lumea s-a concentrat pe marea reuşită a lui Natalie Portman din „Lebăda neagră”, comparaţiile fiind inevitabile, prin urmare englezoaica e la limita ridicolului în momentele cu pricina şi poate ar fi trebuit puţin scurtate, chiar dacă folosesc în dramaturgia peliculei.
Categoric e o producţie din familia lui „Matrix” şi „Inception”, fără a fi însă un epigon ori un kitsch. E un prilej să reflectăm la coincidenţe, o speculaţie asupra ororilor din istorie, la ce se ascunde în spatele uşilor închise, care uneori se deschid spre o lume neaşteptată. Dar şi la influenţa stelelor şi mai de curând a lunii negre care ne obsedează, deşi mărturisesc că are într-o oarecare măsură dreptate şi Emily Blunt atunci când declară: „îmi place să cred că o forţă superioară ne încurajează mai mult sau mai puţin să facem anumite alegeri, arătându-ne un pic drumul…”.
Iar Matt Damon este suficient de sincer ca să mărturisească faptul că după ce a văzut „Băieţi buni”, filmul lui Scorsese din ’90, s-a simţit ca Ray Liotta, care după ce ia o doză de cocaină are impresia că e urmărit non-stop de un poliţist (un fel de secu al lor).
ACŢIUNE / SUA 2011 – THE ADJUSTMENT BUREAU
1h 45min.
regia: Robert Schwentke.
regia: George Nolfi.
cu: Matt Damon, Emily Blunt, Fabrizio Brienza,
Terence Stamp, John Slattery, Michael Kelly,
Anthony Mackie.
distribuit în România de Ro Image 2000
