Străzile oraşului Benghazi, din nordul Libiei, au fost scăldate în sânge după ce regimul lui Mouammar Ghaddafi a reacţionat cu o violenţă neaşteptată la demonstraţiile împotriva sa; peste 184 de oameni au fost ucişi şi câteva sute răniţi de către lunetişti şi mercenari aduşi să înfrângă revolta populară.
„Acum este prea târziu pentru un dialog. A curs prea mult sânge. Cu cât mai brutală este represiunea, cu atât suntem mai hotărâţi să continuăm protestele. Nu mai avem încredere în regim”. Această declaraţie a unui locuitor al oraşului Benghazi reflectă probabil poziţia multor libieni faţă de conducătorii statului.
Deşi Libia este, datorită exportului de petrol, o ţară mai properă decât celelalte state nordafricane, totuşi oamenii sunt nemulţumiţi; bogăţia nu s-a extins în toată ţara, ci s-a concentrat în capitala Tripoli, rata şomajului este de 30%, iar drepturile civile sunt aproape inexistente. Însă când libienii au urmat săptămâna trecută exemplul vecinilor lor egipteni, cerând alegeri libere şi o împărţire mai corectă a resurselor statului, probabil că puţini dintre ei se aşteptau ca regimul lui Ghaddafi să reacţioneze cu o asemenea brutalitate.
Mitraliere împotriva populaţiei
După ce în primele zile forţele de ordine au ucis circa 20 de demonstranţi, cifra morţilor a crescut enorm sâmbătă seară, când în Benghazi a avut loc un adevărat masacru. Lunetişti din trupele de elită au început să tragă de pe acoperişuri şi din elicoptere în demonstranţi, iar trupe de mercenari, cel mai probabil din Ciad şi alte ţări africane, au împuşcat fără discernământ pe oricine li s-a ivit în cale – inclusiv femei şi copii. Spitalele din oraş s-au umplut până la refuz cu răniţi, cei mai mulţi dintre ei fiind loviţi de gloanţe în cap sau piept – ţintele preferate ale lunetiştilor. Oripilate de violenţa cu care au fost atacaţi demonstranţii, unele unităţi de armată au trecut de partea acestora. Luptele de stradă s-au extins şi în alte oraşe; astfel, în Ajdabiya, demonstranţi înarmaţi cu cocktailuri Molotov, puşti şi săbii au incendiat cartierul general al Comitetului Revoluţionar al lui Ghaddafi şi alte 14 clădiri guvernamentale.
Frica de Facebook
Dar nu numai demonstranţii s-au lăsat inspiraţi de evenimentele din Tunisia şi Egipt; şi măsurile guvernului libian se aseamănă cu cele luate de guvernele celor două ţări odată cu izbucnirea protestelor. Astfel, accesul populaţiei la internet şi la alte mijloace de comunicare a fost restricţionat; după ce la începutul protestelor au fost blocate site-urile Facebook şi Al Jazeera, guvernul a dispus sâmbătă închiderea tuturor operatorilor de internet şi a blocat, de asemenea, semnalele posturilor de televiziune din Europa şi Statele Unite. Totodată, jurnaliştilor străini li s-a refuzat să intre în ţară, iar presei din Libia i s-a interzis să menţioneze evenimentele din ultimele zile.
Una dintre primele reacţii la violenţele regimului Ghaddafi a venit din partea unui grup de conducători religioşi care au apelat la „toţi musulmanii din conducerea statului” să nu tragă în populaţie: „nu vă omorâţi fraţii şi surorile, opriţi masacrul acum!”, au scris aceştia într-o scrisoare deschisă transmisă agenţiilor de presă. Reacţiile guvernelor vestice au fost mai curând reţinute. Deşi mai mulţi miniştri de externe şi şefi de stat din Europa şi America de Nord au condamnat reacţia disproporţionată a regimului libian la demonstraţiile paşnice, aceştia nu pot ignora faptul că Libia este unul dintre cei mai mari exportatori de petrol şi gaze naturale din lume, şi că un atac prea aspru la adresa regimului ar putea avea consecinţe negative pentru marile companii de petrol din Europa şi SUA care exploatează câmpurile de petrol libiene. Ca şi în cazurile anterioare, cele ale Tunisiei şi Egiptului, Vestul se plasează într-o poziţie expectativă, alegând să nu se implice în cursul evenimentelor şi sperând, că situaţia din Libia se va stabiliza cât mai curând posibil. Cu Ghaddafi în continuare la putere sau nu, asta rămâne de văzut.
Ghaddafi – un cameleon excentric
Muammar Ghaddafi se află la conducerea Libiei din 1969, de la vârsta de 27 de ani. Ajuns la putere în urma unei lovituri de stat a armatei, Ghaddafi şi-a dorit de la bun început să fie „un Che Guevarra al vremurilor sale”, transformând Libia într-o oază antiimperialistă, în care oricine era binevenit, plătit şi înarmat atâta timp cât participa la lupta împotriva Vestului. Sistemul de stat creat de Ghaddafi în anii ’70 a fost numit de acesta „socialism islamic” – un amestec de naţionalism arab, stat social şi democraţie populară prin intermediul consiliilor locale.
La vârful structurii se afla Congresul General Popular, al cărui secretar general era însuşi Ghaddafi. În anii ’80, Libia era considerată unul dintre principalii exportatori ai terorismului internaţional: în 1986, Ghaddafi a ordonat un atentat asupra unei discoteci din Berlinul de Vest, soldat cu trei morţi şi peste 200 de răniţi, iar în 1988 se presupune că ar fi ordonat explozia unui avion al companiei PanAm deasupra Scoţiei, în urma căreia au murit 270 de persoane. Alţi 170 de oameni au murit în urma unui atentat cu bombă asupra unui avion al companiei franceze UTA, pus la cale de către serviciile secrete libiene. În urma acestor acţiuni, Libia a fost, în anii ’90, marginalizată şi izolată diplomatic, însă relaţiile s-au normalizat în anii 2000, când Ghaddafi a anunţat public că nu va mai finanţa terorismul şi că va renunţa la programul nuclear al ţării sale.
Ghaddafi este însă poate mai renumit pentru excentrităţile sale decât pentru politica sa; astfel, garda sa de corp este compusă din cinci femei, ale căror calităţi nu constă exclusiv în tehnici de apărare, iar în timpul călătoriilor sale, conducătorul libanez doarme întotdeauna într-un cort de beduini; în cursul anilor, cortul a fost montat, printre altele, în grădina palatului Elysee din Paris şi în parcul Villa Doria Pamphili. În 2009, cererea oficialilor libanezi de a li se permite montarea cortului în Central Park din New York a fost însă respinsă de autorităţile americane.
