La un moment dat, prin anii ’80, când regimul comunist din Polonia se confrunta cu opoziţia maselor nemulţumite, purtătorul oficial de cuvânt al regimului, Jerzy Urban, remarca într-o discuţie cu un jurnalist străin că în Polonia există doar două opţiuni: comunismul sau dominaţia Bisericii Catolice. „Ori noi, ori Madona neagră de la Czestochowa”, spunea Urban.
Avertismente similare au fost repetate obsesiv de liderii opresivi din Orientul Mijlociu, nu în ultimul rând de egipteanul Hosni Mubarak: ori statul poliţienesc secular, ori islamiştii; ori Mubarak, ori Frăţia Musulmană. Mesajul a fost îndeajuns de persuasiv pentru guvernele occidentale, în special pentru cel al SUA, încât să continue să sponsorizeze generos cu bani şi armament regimul Mubarak şi pe cel al altor „aliaţi” arabi.
Pentru cei care promovau răspândirea democraţiei în lume, mesajul a prezentat o dilemă stânjenitoare. Islamul, afirmă mulţi, este o ameninţare la adresa democraţiei. Occidentul, se spune, e „în război cu Islamul”, pentru a-l cita pe activistul Ayaan Hirsi Ali, născut în Somalia. Dar asta înseamnă să abandonăm democraţia, pentru că partide islamiste au şansa de a câştiga alegerile?
Aceasta a fost politica franceză: după ce Frontul Islamic de Salvare (FIS) a câştigat, în decembrie 1991, prima rundă a alegerilor din Algeria, Franţa a sprijinit o lovitură de stat militară în anul următor. La fel politica SUA după victoria electorală a Hamas în Palestina în 2006: Hamas nu a fost recunoscut. America a sprijinit state poliţieneşti în Egipt, Arabia Saudită şi Asia Centrală, fiindcă alternativa e considerată mai proastă.
Această dificilă alegere naşte încă o dilemă. Represiunea violentă duce rareori la moderaţie. Cu cât mai dură e reprimarea de care au parte partidele religioase în statele poliţieneşti seculare, probabil cu atât mai extremă va deveni politica lor.
Orice s-ar afla în spatele extremismului lui Osama bin Laden, el n-ar fi găsit atât de mulţi voluntari pentru actele sale de ucidere în masă, dacă regimurile din Egipt, Arabia Saudită sau Algeria ar fi fost mai puţin opresive şi corupte.
Politica de sorginte religioasă – sau bazată pe credinţa religioasă, nu este invariabil violentă nici măcar în lumea islamică. Iar musulmanii nu sunt singurii care se revoltă împotriva unor regimuri seculare în numele credinţei. Maxima lui Urban conţinea un sâmbure de adevăr: Biserica Catolică a jucat un rol major în revolta anticomunistă. Acelaşi lucru e valabil şi pentru budiştii din Birmania, care se opun juntei militare. Organizaţiile religioase pot mobiliza oamenii în acte de opoziţie faţă de lideri corupţi şi opresivi. Cele mai multe revolte sunt, în definitiv, de natură morală, nu doar politică.
Este adevărat că o dată ce au preluat puterea politică, instituţiile religioase nu sunt niciodată democratice. Nici nu au cum să fie, pentru că autoritatea religioasă cere supunerea faţă de o putere divină, fapt care prin definiţie nu este supus discuţiei critice raţionale. Când Ayatolahul Ruhollah Khomeini şi adepţii săi au confiscat revoluţia din Iran în 1979, democraţia a devenit o imposibilitate; clericul a devenit dictator.
Dar asta nu înseamnă că partidele politice ale căror programe se bazează pe credinţa religioasă nu pot fi şi democratice. Creştin-democraţii nu sunt un pericol pentru democraţiile europene. Partidul Justiţiei şi Dezvoltării din Turcia, înfiinţat de islamiştii reformişti, nu e nici el nedemocratic (întrebarea este dacă e sau nu liberal).
Într-adevăr, una dintre cele mai interesante caracteristici ale revoltelor din Tunisia şi Egipt – şi posibil cea cu consecinţele cele mai importante – este rolul cât se poate de minor jucat de islamişti. În Tunisia, Ennahdha (Rezistenţă), partidul islamist interzis, a fost absent. În Egipt, Frăţia Musulmană, de asemenea interzisă, dar o mişcare importantă raportată la sprijinul public, s-a menţinut foarte mult în umbră.
În nici una dintre cele două ţări nu există vreun personaj comparabil cu Khomeini. Nu a existat vreo retorică violent-jihadistă. Ce pare să-i fi împins pe atât de mulţi oameni în stradă este un sentiment comun al frustrării economice, al dezgustului faţă de corupţia oficială şi al umilinţei opresiunii.
Acest sentiment poate inspira credinţa religioasă, poate chiar şi violenţe teribile comise în numele credinţei. Un asemenea rezultat rămâne posibil, în special dacă revoltele eşuează şi vor urma noi represiuni. Dar chiar şi în cel mai bun scenariu, în care se vor organiza alegeri libere, eventual de guverne interimare conduse de figuri paternaliste precum Mohammed El Baradei, partidele islamiste ar putea juca un rol major. Frăţia Musulmană din Egipt rămâne, în ciuda interdicţiei, o organizaţie formidabilă.
Există motive întemeiate de îngrijorare, dar mai puţin pentru că islamiştii sunt nedemocratici, ci din cauza tendinţelor lor neliberale. Unele forme de guvernare autoritară pot permite un anume spaţiu de desfăşurare libertăţilor economice şi de alt tip, fiind mai uşor de suportat decât populismul democratic neliberal. Dar autoritarismul liberal pare un rezultat improbabil al actualelor revolte. Consecinţele eşecului de a organiza alegeri, ale unei repimări violente sau ale prelării puterii de către un nou regim autoritar ar fi de aceea mult mai dramatice decât riscul de asumare a democraţiei.
Egiptul nu e nici Iranul, nici Algeria, aşa că ar trebui să fim precauţi când facem paralele. Dar am văzut ce se poate întâmpla atunci când aspiraţiile democratice sunt zădărnicite de teama radicalismului religios.
Lovitura militară de stat din Algeria din 1992 a zdrobit islamiştii, dintre care, trebuie să admitem, mulţi nu erau nici liberali, nici neapărat devotaţi democraţiei. Dar războiul civil sângeros care a urmat – şi care încă nu s-a încheiat complet – a dus la moartea violentă a 200.000 de oameni. Masele din Cairo, Alexandria şi Suez nu au fost nici violente, nici însufleţite de fervoare religioasă. Confruntări serioase s-au înregistrat doar atunci când suporterii lui Mubarak au început să atace mulţimea. E încă imposibil să preconizăm ce se va întâmpla.
Poate că Frăţia Musulmană ar câştiga alegerile generale. Dar poate că nu. Egiptenii ar trebui să fie lăsaţi să facă această alegere. A le interzice această libertate aproape sigur că ar înrăutăţi lucrurile şi poate că ar duce fix la acel tip de extremism religios, de care mulţi pe drept cuvânt se tem.
