Julian Assange, fondatorul WikiLeaks, face din nou prima pagină, de data aceasta după ce fostul bancher elveţian Rudolf Elmer i-a predat date confidenţiale despre aproximativ 2.000 de indivizi bogaţi, afirmând că ele conţin dovezi legate de spălare de bani şi evaziune fiscală. Elmer a fost rapid condamnat pentru încălcarea legii elveţiene a secretului bancar, dar puţini au fost acei jurnalişti care să ceară punerea sub acuzare a lui Assange pentru rolul pe care l-a jucat în această afacere. Se pare că acest lucru se întâmplă doar în SUA.
Acolo, în toiul dezbaterii pe marginea publicării de către WikiLeaks a depeşelor secrete provenind de la Ministerul de Externe şi în vreme ce guvernul îl ameninţă pe Assange cu extrădarea şi punerea sub acuzare, jurnaliştii respectabili aleargă să se pună la adăpost. Te-ai aştepta ca editoriale principale din The New York Times, The Wall Street Journal şi USA Today, ca să nu mai vorbim de toate marile posturi de televiziune, să sară în apărarea dreptului de publicare al WikiLeaks. Tot ce-am auzit în schimb este o tăcere stânjenită, asurzitoare şi extrem de ipocrită – sau mai rău.
Majoritatea jurnaliştilor americani conştientizează pe deplin că Assange nu a obţinut materialul secretizat pe cale ilegală; partea care poartă răspunderea penală este cea care a predat materialul către WikiLeaks. Assange nu este echivalentul lui Daniel Ellsberg, care în 1971 a predat ilegal dosarele Pentagon – istoria secretă a armatei americane despre războiul din Vietnam – lui i s-ar potrivi mai curând analogia cu The New York Times, care a luat decizia curajoasă şi corectă de a publica materialul.
Jurnaliştii americani mai ştiu la fel de bine că şi ei tranzacţionează constant materiale secre¬te – mulţi reporteri americani celebri şi-au construit cariere lucrative făcând exact ce face acum Assange. La orice serată organizată în cercurile media din New York sau Washington găsim jurnalişti care îşi etalează cu tupeu marfa în faţa unor potenţiali angajatori sau care fac schimb de favoruri, divulgând informaţii secrete.
Când l-am întrebat recent la CNN pe analistul juridic Jeffrey Toobin – care cerea arestarea lui Assange – dacă lui nu i-au trecut chiar niciodată prin mână materiale secrete, a urmat o pauză lungă. În definitiv, asta fac jurnaliştii serioşi: treaba lor este să afle ceea ce oficialii guvernamentali nu şi‑ar dori să se ştie.
Jurnaliştii americani cunosc, de asemenea, că de cele mai multe ori guvernul secretizează informaţia pentru a scăpa de situaţii jenante sau pentru a fi mai expeditiv – şi mai puţin din considerente autentice de siguranţă naţională. Cele mai multe dintre bestsellerele reporterului Bob Woodward de la Washington Post, care au făcut din el cel mai bine plătit jurnalist din presa scrisă americană, se bazează pe informaţii secrete.
Unde sunt aşadar apelurile la arestarea lui Woodward? De ce toţi aceşti reporteri, care se acoperă de respect şi bani prin ceea ce a făcut Assange, păstrează o tăcere laşă (în cel mai bun caz), în timp ce un coleg publicist se confruntă cu spectrul extrădării şi cu acuzaţii de spionaj (pentru care poate primi pedeapsa cu moartea), ca să nu mai amintim de apeluri la asasinarea lui?
Un motiv ar putea fi acuzaţiile de abateri de natură sexuală aduse lui Assange. Dar orice jurnalist serios ştie că cele două probleme trebuie tratate separat. Dreptul la liberă exprimare îl au şi ticăloşii, escrocii, personalităţile dubioase, până şi infractorii. Cele mai celebre procese în materie de libertate de expresie – acelea despre care se presupune că ar evidenţia forţa şi puterea morală a Americii – implică de altfel tocmai protecţia unor forme de exprimare pe care cei mai mulţi oameni civilizaţi le urăsc.
Deci, din nou: de ce l-au transformat jurnaliştii şi publiciştii americani pe Assange într-un paria? După cum arată Nancy Youssef, jurnalistă la McClatchy News¬papers, Comitetul pentru libertatea presei din cadrul Overseas Press Club of America din New York l-a declarat pe Assange ca nefăcând „parte dintre noi”. Associated Press refuză să comenteze despre el. Până şi National Press Club a decis să nu discute public despre posibilitatea ca Assange să fie acuzat de o infracţiune. În schimb, organizaţiile de presă străine au preluat apărarea sa.
Cazul Assange demonstrează că nu e nevoie de o lovitură de stat pentru a închide o societate deschisă. Trebuie doar să duci la bun sfârşit câteva acţiuni-cheie. Una ar fi să intimidezi jurnaliştii, de pildă prin a acuza un reporter marcant de „trădare” sau de periclitarea siguranţei naţionale prin activitatea sa, iar apoi să-l ameninţi cu tortura, cu un proces de faţadă sau cu detenţia pe o perioadă nedefinită. Nici nu-ţi mai trebuie arestări în masă sau alte ameninţări, fiindcă alţi reporteri se vor autocontrola şi autocenzura imediat şi vor începe să-l atace pe „trădătorul” din mijlocul lor.
Mai există un anumit sens în care, privit din perspectiva jurnaliştilor americani consacraţi, Assange nu face „parte dintre noi”. Modelul de afacere pe care se bazează jurnalismul american se prăbuşeşte; oamenii care ar trebui să-i ia apărarea lui Assange se confruntă cu reduceri de salarii sau şomaj, în mare parte tocmai din cauza mediului pe care acesta îl reprezintă. Această prejudecată în interes propriu împotriva unui mediu în care nu ei stau la butoanele informaţiei îi împiedică să admită că Assange este un publicist, nu un fel de blogger-terorist hibrid.
Paradoxal, ei au ajuns astfel să fie la fel ca oficialii guvernamentali americani revoltaţi, care îl ameninţă acum pe Assange şi care, de asemenea, nu mai pot controla fluxul de informaţii. Prin atitudinea lor faţă de Assange, guvernul SUA şi marile media americane se lansează într-un atac la adresa unui viitor în care nu mai au controlul informaţiei şi în care toate instituţiile trăiesc în sere transparente.
De aceea este inutil şi absurd să‑l prigoneşti pe Assange. Chiar dacă va fi închis pentru totdeauna, lumea viitorului e o lume WikiLeaks. A încerca să-l condamni e ca şi cum ai încerca să-l condamni pe primul om care a instalat un telefon. În cinci ani, orice instituţie majoră ar putea să dea socoteală unei proprii versiuni de WikiLeaks, astfel încât contribuabilii, acţionarii, membrii comunităţii universitare etc. să poată afla ceea ce controlorii informaţiei ar prefera să ascundă.
Atunci când sunt agresaţi, jurnaliştii nu se pot apăra decât contraatacând – ca grup. Iar când o mutaţie indusă de tehnologie e inevitabilă, integrarea ei într-o societate deschisă ar trebui să fie una din principalele preocupări jurnalistice. Dar se pare că această misiune a eşuat în America.
