Irina Spârlea, considerată cea mai bună jucătoare de tenis româncă după Virginia Ruzici, a revenit în tenis în calitate de căpitan nejucător al echipei României de Fed Cup. Ea nu-şi neglijează însă actuala sa „meserie”, cea de mamă.
La cei 37 de ani pe care îi are, Irina Spârlea se poate considera o femeie împlinită, mai ales că face ce-i place. Se ocupă cu devotament de familie, de cei doi copii ai săi Tomaso, în vârstă de 9 ani, şi Francesca, de 6 ani -, şi de soţul ei, Massimiliano Pace, care i-a fost antrenor. Şi asta, după ce timp de zece ani i-a uimit pe iubitorii de tenis din întreaga lume cu talentul său de jucătoare. Din 1990, când a trecut la profesionism, până în 2000, când s-a retras oficial, Irina Spârlea a câştigat patru turnee WTA de simplu şi şase de dublu, iar pe 13 octombrie 1997 a atins punctul de vârf al carierei sale sportive, ajungând pe locul 7 în clasamentul WTA. Cunoscută ca o rebelă, în 1996, a devenit prima jucătoare din istoria tenisului care a fost descalificată pentru că a înjurat arbitrii, iar în 1997 a fost protagonista unei altercaţii cu Venus Williams intens comentată de mass -media de pretutindeni.
Te-ai retras destul de devreme din activitatea competiţională, când erai foarte sus în ierarhia mondială. Nu regreţi că te-ai lăsat de tenis la doar 26 de ani?
Deloc. Eram într-adevăr în primii 22, dar îmi ajunsese. De fapt luasem hotărârea să mă retrag din 1999, dar nu spusesem nimănui. Încă din 1999 am decis că o să mai joc până la ediţia din 2000 a turneului de la Wimbledon. Voiam să văd cum este să joci relaxat, fără să te intereseze nicio miză. Aşa că am mers la turnee doar pentru a mă întâlni cu prietenele, şi evident n-am mai obţinut niciun rezultat.
Nici familia nu a ştiut că vrei să te retragi?
Ai mei au ştiut toţi, bineînţeles. Tata (n.r. – Dumitru Spârlea, antrenor federal de pentatlon modern, fost component al echipei României medaliată cu bronz la mondialele de la Moscova în 1974) a tot sperat că o să mă convingă să nu renunţ dar eu am fost extrem de hotărâtă. Pot spune că şi în 2000, în ciuda faptului că am jucat de plăcere, a fost destul de obositor să evoluez în competiţii oficiale şi abia am aşteptat să vină turneul de la Wimbledon să închei definitiv.
Ai fost considerată o rebelă a tenisului mondial şi nu de puţine ori comportamentul tău a fost comparat cu cel al lui Ilie Năstase.
Eu cred că eram chiar liniştită faţă de Ilie. Mai înjuram şi eu, mai mult printre dinţi, dar toată lumea făcea asta. Să nu credeţi că eu eram o excepţie. Nu ştiu de ce am ieşit eu în evidenţă.
Nu ai avut o relaţie prea bună cu ziariştii.
Într-adevăr n-am avut raporturi prea iubitoare cu ziariştii. Tot ceea ce am făcut a fost pentru mine personal şi pentru ţară, atunci când am jucat în echipa de Cupa Federaţiei, nu pentru a apărea în presă. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu în prim- plan, mai ales că s-au scris atâtea lucruri care nu au avut nici o legătură cu realitatea.
Cum de ai revenit în tenisul românesc în calitate de căpitan nejucător al echipei de Fed Cup?
În primul rând m-a convins Sanda (n.r. – Ruxandra Dragomir, actualul preşedinte al Federaţiei Române de Tenis, fostă coechipieră a Iriniei Spârlea în echipa de Fed Cup a României) şi am vrut să ajut. M-au rugat şi cei din fosta conducere a federaţiei, dar la vremea aceea am refuzat deoarece copiii mei erau prea mici şi nu doream să fie privaţi vreun pic de atenţia mamei lor. Acum au mai crescut şi îmi pot permite să stau câteva zile departe de ei.
Tatăl tău a fost sportiv de performanţă, pentatlonist de top, dar nu ai călcat pe urmele sale.
Nu am mers pe urmele lui pentru că nu mi-a plăcut nici unul dintre sporturile pe care le-a practicat tata (n.r. – pentatlonul modern presupune, tir, scrimă, înot, călărie şi cros). Nu-mi place să alerg şi să înot, iar pentru celelalte eram prea mică să mă apuc. Aşa că la 6 ani m-am dus să joc tenis la Dinamo. La început nu prea mi-a plăcut pentru că pe vremea aceea până ajungeai să intri să joci în teren trebuia să depăşeşti faza de jucat la perete. Mi-a plăcut însă să stau cu ceilalţi copii şi nu am văzut antrenamentele ca pe o forţare. Pur şi simplu mă distram. Când am început să dau cu mingea în teren deja a început să fie altceva.
Ce sporturi ţi-ar plăcea să practice copiii tăi? Îi vei îndruma spre o anume disciplină?
Aşa cum nici pe mine nu m-a obligat nimeni să fac vreun sport în mod deosebit, nici eu, la rândul meu, nu voi face aşa ceva. Băieţelul a început să joace tenis pentru că aşa a vrut el.
Cum arată o zi din viaţa de acum a Irinei Spârlea?
Te scoli dimineaţa, pregăteşti copiii pentru şcoală, îi duci la şcoală, tu (sau soţul), găteşti, sau mergi la cumpărături, în funcţie de nevoile de zi cu zi. Cu alte cuvinte, viaţa mea este exact la polul opus faţă de cea de jucătoare, pentru că ajungi la un moment dat să îţi doreşti linişte, să nu mai alergi prin toată lumea, să te muţi din avion în avion, din hotel în
hotel.
Soţul tău a renunţat, la rândul său, la antrenorat?
Nu. Antrenează în continuare la un club, dar a renunţat să plece în cantonamente pentru că eu n-aş fi acceptat să-l însoţesc. Când m-a antrenat pe mine a fost altfel. După ce am hotărât însă să avem o familie a trebuit să ne schimbăm obligatoriu modul de viaţă de dinainte.
Mai urmăreşti performanţele sportivilor români?
Îmi place să mă uit la Jocurile Olimpice, dar văd că acum e din ce în ce mai greu să practici sport în România. Acolo unde eram foarte buni acum nu prea mai suntem. Mă uit la sport în general. Până şi la haltere. Recunosc însă că fotbalul mă atrage mai puţin. Poate unde îl vezi tot timpul la televizor.
Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?
Sunt atât de multe că n-aş putea să nominalizez în mod special unul. De la 6 ani, când am început să joc tenis, momentele fericite s-au succedat tot timpul.
Care este cel mai mare regret?
Nu regret nimic. Dacă ar fi să o iau de la capăt aş face tot ce am făcut până acum.
O dorinţă încă nerealizată?
Cred că pot spune că am realizat tot ce mi-am dorit. Am vrut să am copii şi să mă ocup exclusiv de creşterea lor şi asta fac. Sănătate să fie şi nu cred că ne mai trebuie altceva.
Poţi să spui ce lucruri ai lua pe o insulă pustie?
În primul rând televizorul. Nu pentru că sunt dependentă de a mă uita la televizor, ci pentru că am nevoie să meargă ceva în camera în care stau.
De ce te temi cel mai mult în viaţă?
Nu prea mi-e frică de nimic. Să zicem că de boală, pentru că dacă nu eşti sănătos atunci nu poţi să faci nimic din ceea ce-ţi doreşti.
Mai ai timp pentru citit?
Destul de puţin, dar mai citesc. În general citesc cărţi care să mă relaxeze, nu care să mă ţină în tensiune. Citesc best-seller-uri lejere, ca în erioada când jucam şi aveam nevoie de ceva uşor să mă destind.
Cine a fost modelul tău în carieră?
Nu ştiu dacă se poate spune că am avut un model în mod special. Am admirat însă, ca toţi copii, jucătoarele de top care jucau când m-am apucat de tenis. Îmi plăceau Steffi Graf, Monica Szeles şi aşa mai departe, jucătoare pe care le-am prins şi eu în activitate şi le-am avut ca adversare la un moment dat.
10 ANI în circuitul mondial feminin (WTA), din 1990 până în 2000, a durat cariera Irinei Spârlea, considerată cea mai valoroasă jucătoare română de tenis după Virginia Ruzici.
7 WTA cea mai bună clasare în ierarhia mondială, reuşită în 1997, an în care a jucat şi semifinala la US Open.
2,65 MILIOANE DOLARI a câştigat în întreaga carieră, deşi n-a cucerit niciodată un trofeu la un turneu de Grand Slam.
2010 anul în care a devenit căpitan nejucător al echipei de tenis a României în Cupa Federaţiei (omologul feminin al Cupei Davis).
ROMA Oraşul în care s-a stabilit şi unde locuieşte împreună cu soţul Massimiliano Pace şi cei doi copii ai săi, Tomaso şi Francesca.
