Actuala campanie politică şi economică vizând asanarea finanţelor ţării s-a bazat integral pe premisa că răul în economia din România venea de la stat şi că tăierea masivă a cheltuielilor statului, îndeosebi pentru salarii şi asistenţă socială, reprezenta cheia ajustării şi chiar a revenirii pe creştere a economiei. Realitatea este undeva pe la jumătate. Pentru că nu toate nefericirile economice din România veneau de la lăbărţarea statului. De fapt şi de drept, dezechilibrele fundamentale ale economiei din România erau cele dintre consum şi producţie, dintre importuri şi exporturi, care creau dezarticulări interne şi vulnerabilităţi externe imense, dar care veneau de la sectorul privat şi îndeosebi de la o anumită expansiune a capitalului străin, nefiind câtuşi de puţin generate de stat. Era deci o iluzie că ajustarea, într-adevăr necesară, a finanţelor publice va rezolva fondul problemei. Fundamentele economice vor fi rămas aceleaşi! Este neîndoios că bugetarii şi mai ales pensionarii au beneficiat, prin majorări de câştiguri votate de toată clasa politică, de pe urma creşterii economice nesănătoase din perioada 2004-2008 şi că respectivele lor câştiguri trebuiau obligatoriu ajustate în noua perioadă de prăbuşire a economiei.
Dar salariaţii şi pensionarii nu au fost nici cei mai mari beneficiari ai perioadei de creştere economică nesănătoasă şi nici factorii care au dezarticulat intern economia şi au vulnerabilizat-o extern la cote extreme. Creditele fără noimă pentru consum şi doar pentru consum şi, mai ales, pentru consum din import reprezentaseră factorul destabilizator şi dezarticulant. Şi nu salariile şi pensiile împinseseră datoria externă la cote ameţitoare, ci companiile străine care îşi finanţaseră expansiunea în România cu bani aduşi din afară şi pe care, în contextul crizei, nu se arătau gata să-i dea înapoi, cerând, dimpotrivă, statului român să le pună la dispoziţie finanţarea de înlocuire. Era deci nu numai nedrept, dar era chiar imposibil ca doar tăind salarii şi pensii să se atingă echilibrele în economie. Nu de la salarii şi pensii veneau marile dezechilibre şi deci nu doar prin ajustări de salarii şi pensii se puteau realiza echilibrele!
Iată de ce formula de ajustare aleasă era ineficientă şi autodistrugătoare. Ajustările fiscal-bugetare nu puteau depăşi 2-3% echivalent PIB anual, în timp ce ajustările necesare trebuiau să atingă 6-7% echivalent PIB. Nu se putea rezuma efortul de ajustare doar la cel al statului. Un stat de altminteri redus la mai nimic, după ce fusese pus să-şi cedeze toate poziţiile-cheie din economie şi rămăsese fără pârghii de acţiune! Nu întâmplător a dat faliment, plătind salarii şi pensii din împrumuturi! Şi asta pentru că nu s-a acceptat să se includă în efortul de ajustare şi politicile băncii centrale, respectiv politicile de curs şi de preţuri. Cu alte cuvinte, fără a-i proteja pe cei care au beneficiat în principal de pe urma creşterii economice nesănătoase şi a sporirii nefericite a consumului din import din anii delirului 2004-2008 şi care trebuiau, tot în principal, să fie cei care să plătească pentru costisitoarele dezarticulări din economie!
În domeniu, o analiză aparte este, desigur, necesară! Acum şi aici arătăm însă doar că devalorizarea monedei şi inflaţia, care ar fi fost necesar de a fi folosite pentru întreprinderea ajustărilor adecvate, scad într-adevăr nivelul de trai, dar pe plan general. Tăierile de câştiguri îi lovesc doar ţintit pe cei fără vină sau oricum nu cu vina principală!
