Respingerea României de la accesul în spaţiul Schengen a fost declicul necesar pentru ca politicianul de la noi să scoată de la rastel conceptul de onoare naţională. Până acum, ai noştri făceau sluj în faţa oricărei sugestii venite din afară, în cadrul unui joc care păstra mult din caracteristicile trecutului. „Facem frumos în afară, dar să ne lase pe noi să gestionăm cum ne taie capul treburile dinăuntru!” A fost, vreme de două decenii, cuvântul de ordine avut în vedere de noul dominator politic, indiferent de partidul din care provenea sau spre care migra (este şi cauza pentru care migrarea de la un partid la altul s-a făcut şi se face fără greţuri şi probleme de conştiinţă).
Într-un fel, atitudinea aceasta continua îmbufnatul principiu ceauşist referitor la „neamestecul altora în treburile noastre interne, interpretarea pretenţiilor – nejustificate, câtă vreme eram oamenii ruşilor – la independenţă naţională. Cum se ştie, e mai multă independenţă naţională în dezvoltarea unei economii bazate nu pe importuri, ci pe propriile resurse, decât în zece declaraţii belicoase, dar asta e cu totul altă poveste. Clasa noastră politică şi-a asigurat prosperitatea şi perpetuitatea de la o generaţie la alta pe baza minunatului dicton: „Zicem că facem ca voi, dar ne vedem de-ale noastre aşa cum ştim noi”.
Şi iată, părea că totul merge bine, chiar şi după intrarea României în UE, în ianuarie 2007. Figuraţia, gesticulaţia, ritualurile politice şi chiar costumaţia dădeau bine şi mimau europenitate. Dar în interiorul ţării încuscririle, nepotismele, comportamentele de vechili abuzivi şi strângerea şurubului pe seama celor mici şi slabi, persecutarea adversarului politic şi identificarea poziţiei de lider politic cu cea de autocrat al resurselor arătau – şi arată – că suntem, bine mersi, în interiorul proiectului iniţial.
Pe acest fundal, dirigenţii români au tratat chestiunea Schengen-ului aşa cum ei înşişi au spus-o, „ethnic”. Asta înseamnă că s-au conformat solicitărilor referitoare la cifre şi proporţii, la bifarea itemilor de pe agenda cu pricina, văzându-şi în rest de abuzurile şi spolierile lor, calificabile, de ani buni, cu termenul generic de „corupţie”. Preocuparea pentru propriile afaceri i-a distras, ani şi ani, de la observarea atentă şi zăgăzuirea afacerilor altora, mulţi şi dubioşi, astfel încât astăzi criminalitatea de tip mafiot înfloreşte sub ochii şi, nu o singură dată, cu complicitatea autorităţilor. Noutatea a venit dinspre atitudinea partenerilor europeni, mai puţin dispuşi decât altădată să treacă peste asemenea anomalii. Şi nu este de mirare: ideea integrării ţării noastre în UE era aceea a apropierii treptate, nu a divorţului tot mai accentuat de setul de valori şi bune practici observabile în Occident. Dacă acest lucru nu se petrece, România nu are decât să remedieze situaţia înlăturând pas cu pas discrepanţele.
Problema este că a le înlătura înseamnă, de astă dată, „amestec” în treburile interne, monitorizare a justiţiei, a economiei, a procesului de schimbare socială care implică minoritatea romă etc. Stingheritoare lupe care măresc, în loc să ignore, alunecările de la normalitate, eşecurile sau, şi mai rău, abaterile voluntare, în scopuri ilicite, de la aceasta.
În faţa unei provocări care poate afecta nu doar procedurile de agoniseală rapidă deja omologate, ci chiar libertatea personală a mahărilor, panica a readus în atenţie, după ani şi luni de zeflemele, pamflete şi înjurături, demnitatea solemnă. De astă dată, pieptul îmbăţoşat şi privirile grave au însoţit declaraţiile publice uşor imprudente şi deloc diplomatice, care însă pe mulţi umiliţi şi obidiţi ai acestui popor i-au trezit la speranţă, ca un duş rece. Bine ar fi ca dialogul între România şi partenerii ei străini să se poarte mereu în termeni demni, fără spinări curbate, cu argumente şi replieri strategice, cu propuneri proactive şi răspunsuri inteligente. Câtă vreme însă asemenea retorici vor veni dinspre recuzita de carnaval, adică fără a modifica efectiv comportamentul de acasă, ele vor fi lipsite de credibilitate şi vor părea burzuluieli stupide.
Una peste alta, intrăm într-o nouă etapă a colaborării cu Occidentul. După ce s-a frecat bine la ochi, acesta nu mai pare dispus să tolereze maimuţărelile obraznice ale unor răsăriteni cam cinici şi lipsiţi de scrupule. Să vedem dacă asta va schimba ceva în strategiile politicii noastre – externe, dar şi interne.