În timpul celui de-al doilea război mondial, Reşiţa era un obiectiv major în planurile strategice ale statelor majore amice şi inamice privind România. Aceasta, pentru că Reşiţa era un mare centru siderurgic şi de prelucrare a metalelor, cu secţii destinate exclusiv armatei. Într-un timp, scurt, e adevărat, când armata hitleristă înainta de zor prin stepele ruseşti, Uzinele Reşiţa au fost chiar denumite Uzinele Gǒring. Dar s-a aflat şi faptul că aici, un inginer român, pe nume Bungescu, a inventat aparatură de război de prima linie. Aşa ar fi aparatul POAZO, destinat artileriei antiaeriene, prin care toate tunurile unei baterii (de regulă, patru) pot fi îndreptate spre ţintă (avion) de un singur observator. Semnatarul acestor rânduri a învăţat mânuirea lui în convocările obligatorii, ca student, în diferite cazarme de artilerie antiaeriană, specialitate militară obţinută ca ofiţer în rezervă. Era o invenţie ce revoluţiona artileria.
Desigur, inginerul Bungescu avea şi alte programe de cercetare militară, aşa că sovieticii şi-au propus să pună mâna pe el, dar şi să-i împiedice pe germani să distrugă Reşiţa. În acest scop, au transmis comuniştilor români, după bătălia de la Stalingrad, indicaţia expresă să organizeze urgent un detaşament de partizani care să înconjoare Reşiţa şi s-o apere la nevoie. Aşa s-a născut detaşamentul de partizani comunişti. În fruntea lui a fost numit muncitorul Ştefan Plavăţ. Iar comandant militar l-au numit pe avocatul Pavel Popa din Timişoara, locotenent în rezervă, dezertor din Regimentul 16 Artilerie şi ascuns în pădurile din preajma Reşiţei, cu numele conspirativ „Codru”.
Cine erau partizanii
Au mai fost recrutaţi numeroşi oameni, precum Ion Petru din Bocşa Română, cu nume de cod „Poiana”, Axente Bonţilă , zis „Fulger”, soldatul Francisc Van, dezertor din Regimentul Vânători din Timişoara, denumit „Murgu”, Nicolae Micu, agent de legătură, zis „Munte”, şi alţii. Toţi cei aleşi pentru detaşament, 60 de oameni, trebuiau să ajungă în zona individual.
Numai că, iată, jandarmii au „mirosit” ceva, au răscolit pădurile din preajma Reşiţei şi au dat peste un depozit de alimente şi muniţii, ascuns sub frunze, în care au găsit arme, cartuşe, grenade Kiesel, pături, o mare cantitate de alimente, conserve, făină, slănină etc.
Primul prins a fost soldatul Van, care a spus totul dintr-o suflare. Ceilalţi au dat bir cu fugiţii, dar jandarmii au tras în urma lor, iar Ştefan Plavăţ a fost împuşcat mortal. A fost, de asemenea, prins în timpul misiunii cel care transporta armele sustrase de la Timişoara şi le ducea spre Lugoj, Eric Weicharz, care luase în acest scop duba manutanţei unde era concentrat pentru… muncă în folos obştesc. Desigur, toţi au fost arestaţi şi depuşi la închisoarea din Timişoara în aşteptarea procesului la Tribunalul Militar. Numai că au avut un noroc chior, cum se zice, că a intervenit actul de la 23 august 1944 şi nu numai că au fost eliberaţi, dar au fost declaraţi eroi ai clasei muncitoare. Întâmplarea a făcut să mă mut în primul bloc nou-construit la Timişoara, în care a primit un apartament şi văduva lui Ştefan Plavăţ, care avea o fetiţă, familie ce se bucura de o pensie substanţială, dar şi de aprovizionarea de la gospodăria de partid cu alimente.
Mai rău a dus-o Pavel Popa, suspectat de trădare, ţinut în anchete şi apoi trimis secretar de redacţie la ziarul local „Drapelul roşu”, unde l-am cunoscut. Trădarea n-a recunoscut-o niciodată. El presu¬punea că detaşamentul a fost infiltrat, de la formare, de agenţii jandarmilor… Detaşamentul de partizani, practic, a fost un mare eşec organizatoric al comuniştilor. Dar nici ruşii n-au putut pune mâna pe inginerul Bungescu, care, atunci când a aflat că sunt la porţile oraşului, s-a sinucis…
