O singură dată în viață am transmis un breaking news de la un accident: idiotul zburase cu 200 la oră și mașina de pe contrasens n-a mai avut nicio șansă.
Pe copila de 9 ani au găsit-o sub un copac, doar picioarele îi mai zvâcneau ritmic – zici că dansa în vis.
Perfuzii, aparate de tot felul, doctorițe care strigau la fată să mai stea. S-a dus în câteva minute.
Atunci am văzut prima dată cum se năruie un bărbat: plâns greu, de-ăla de-ți ies stomacul și splina și mațele pe-afară, icnete grele și răstite – șoferul de pe ambulanță, un bărbătoi de doi metri, își ținea capu-n mâini și umerii-i mergeau în sus și-n jos, parcă băteau pământul.
Pe fetița aia moartă cineva pusese un sac de rafie, o femeie alerga de la mașină la mașină să facă rost de-un capăt de lumânare.
Doctorițele tăceau și-și mai ștergeau din când în când ochii cu mâneca – erau prea tinere să-nvețe plânsul greu, de om învins.
Șoferi cu pensii speciale. Femei de serviciu cu pensii speciale. Ghizi. Ospătari. De ce? Doar pentru că mătură prin birourile parlamentarilor, conduc mașinile parlamentarilor sau îți arată birourile parlamentarilor.
Da, și ăștia, aleșii, au pensii speciale. De ce? Doar pentru că au reușit să facă dintr-o țară fără un leu datorie externă o eurociudățenie înapoiată, prima la boli și ultima la educație, autostrăzi, spitale.
Da, ăștia se vor bucura de pensiile speciale, nu șoferul de pe ambulanță, nu doctorițele de pe ambulanță. Au privatizat libertatea.
N-au cum să-nțeleagă. Nu, nu sărăcia roade la rădăcină, ci neamprostia; scroafele suite-n copac, repetenții din ultima bancă suiți în fruntea unei țări incapabile să devină o patrie. Hămeseala. Am revenit la boierimea din Evul Mediu, doar că acuma nu Dumnezeu îi mai unge pe pământ, ci „votul românilor“, românii ăia bulbucați care mai cred că nu ne lasă oculta mondială să facem autostrăzi, școli, spitale. Că oculta aia alungă băbuțele care vând ridichi pe marginea drumului.
Aici nu mai e vorba de bani, ci de esența unei istorii cu curu-n sus – România nu mai are nicio încredere în ziua de mâine. În ce să creadă? În vacanțele de bugetar din Brazilia? În papagalismul unei opoziții doar cu numele? Explică-i copilului că-i musai să pună mâna pe carte – și dacă-ți spune că al doilea om în stat e repetent, că al treilea om în stat e repetent, că au venit în locul altor repetenți numărul doi și numărul trei în stat? Dacă-ți spune despre traseistele de canapei ajunse-n politică? Despre hoți de grâu și despre violatori, ajunși și ăia în politică? Tată, loazele asta dau definiția libertății, pentru ăștia ați tremurat în stradă în ‘89? Tată, l-ați dat jos pe Ceaușescu și acum vă cocoșesc ăștia și voi tăceți?
La cât dispreț au aruncat asupră-ne, doar geopolitica mai ține unită țara asta. Nu autostrăzile, nu educația, nu munca.
O jumătate de țară merge la muncă să țină-n spate altă jumătate.
Există muncitori, asistați și asistați de lux, România e un tort și unii-și dau legi ca să nimerească felia mare. Și proștii-i votează.
Legea asta prin care femeile de serviciu și șoferii din Parlament au pensii speciale e inițiată de Florin Iordache, o minune socialistă din Caracal, și sprijinită de încă vreo trei socialiști și‑un udemerist condamnat la pușcărie cu suspendare. Da, ăștia fac legile.
Când lui Stanciu de la PSD i s-a amintit că sunt milioane de oameni cu pensii de subzistență, răspunsul a fost: „Să fie sănătoși“.
Ăla, udemeristul, își angajase familia pe la tot felul de cabinete parlamentare – și când l-au condamnat a fost cu suspendare, un an jumate; asta în vreme ce amărâta ce furase 25 de lalele a luat doi ani cu executare, iar când i-a murit copilul ăl mic nici la înmormântare n-a fost lăsată.
Pare că România nu merită secolul XXI, a ajuns până aici doar dintr-o concesie a istoriei, un fel de grațiere de ziua lui Ceaușescu.
Nimic din anatomia politică internă nu seamănă cu secolul ăsta, doar interdependențele –
NATO, Uniunea Europeană –
ne poartă inerțial către modernitate; ce avem acum în Parlament e o boierime și nimic mai mult.
Și cam așa a fost tot traseul nostru, doar domnii străini, inclusiv cei din Fanar, așa păcătoși cum erau, ne-au mai oblojit. Ai noștri, de câte ori au apucat la ciolan, ne-au ras.
Și dacă străzile nu se vor umple iar, ne vor învinge. Oamenii ăia faini de pe Facebook vor obosi sau vor pleca, nu-și pot petrece viața dând înapoi ghiolbanului sticla de plastic aruncată pe marginea șoselei și nici filmând șmecherii când taie pădurile.
Oamenii ăia faini de pe Facebook au alungat șobolănimea, în iarnă – și toți am crezut că șobolănimea a priceput.
Doar că nu poți avea mereu două popoare, un popor-paznic la un popor-hoț.
Până când nu-i vom face să înțeleagă că votul nu-ți dă dreptul să faci orice, țara asta va fi prizoniera proștilor ș-a neamurilor lor.
Știi ce te roade cel mai tare? Că-n ’90 n-am fost un trib descoperit prin jungle, că, deși n-aveam carne și n-aveam unt, ne bucuram de-o pilă pe la librărie. Amintește-ți de vocabularul cu notițe, „Cel mai iubit dintre pământeni“ – împrumutată la X, „Albumul Nichita Stănescu“ – luat de la Y, să pui un șervețel între pagini, nu le îndoi; acum ne conduce șefimea unui județ fără nicio librărie.
În doar câțiva ani de socialism ne-au sălbăticit, au reușit – și acum le plătim cu vârf și îndesat, proștilor, dreptul de a ne redomestici după chipul și asemănarea lor.
Și ei pe asta mizează, să ne întoarcem ca țiganii dezrobiți înapoi la moșie, nu-i bai dacă-s sclav și mai iau uneori o botă pe spinare sau că‑mi violează boierul nevasta – mai bine la mila stăpânului decât liber într-o țară în care libertatea nu-nseamnă mare lucru.
