Călătorilor aflaţi, înainte de 1990, în Gara de Nord, pe la ora 6, în dreptul peronului numărul 1 li se înfăţişa o imagine foarte stranie. Sute de oameni şi mii de bagaje se revărsau dintr-un tren verde, cu geamurile aburite, într-un convoi care te ducea cu gândul la refugiaţi de război sau deportaţi. Sugestia se oprea însă la secera şi ciocanul vopsite pe tren şi la calabalâcul imens pe care fiecare îl căra după el. Gălăgia mormăită a gloatei trezite de curând din somn, zbieretele şi înghiontelile cu care încercau să-şi croiască drum spre taxiuri, târguiala înţepată cu hamalii te lămureau iute că nu era vorba nici de prizonieri, nici de exilaţi.
Erau români care se întorceau de la Chişinău. Unii – turişti plecaţi, chipurile, să vadă cum înfloreşte comunismul într-unul dintre oraşele marelui imperiu sovietic, cei mai mulţi – oameni cu rude în Basarabia, jumătăţi de familii despărţite fără drept de apel în iunie 1940, care se reuneau la nunţi, botezuri, de Hram, de Crăciunul pe stil vechi şi din ce în ce mai des la înmormântări. Şi pentru unii, şi pentru ceilalţi, drumul la Chişinău însemna şi ocazia de a evada din programul de alimentare raţională şi din stahanovismul rambursării datoriilor externe.
Nimeni nu se întorcea din Basarabia fără mai puţine bagaje decât puteau duce la tren toate rudele, plus prietenii lor şi rudele acestora, care te petreceau, cu toţii, până la gară. În tren, mirosul era năucitor. Miasmele cărnii de porc, prăjită şi băgată în untură ca să reziste şi câteva luni, se amestecau cu cele ale raţelor, găinilor şi gâştelor jumulite de pene şi pârlite, se combinau cu cele de brânză, caşcaval, unt şi smântână, cu aromele cozonacilor şi plăcintelor cu curechi şi toate laolaltă se suprapuneau celor de plastic şi metal ale fierbătoarelor, aprinzătoarelor de aragaz, aerotermelor, muşamalelor şi discurilor cu Elton John. Trenul care pleca de la Bucureşti ca un tren al foamei devenea la întoarcere unul al abundenţei.
Când neamurile se strângeau iarna laolaltă, în satele Basarabiei, în care puţini erau cei ce nu vorbeau româneşte, poveştile de la gura sobei, de pe cuptior, se împărţeau între amintirea surorilor şi fraţilor deportaţi în Siberia şi care nu s-au mai întors niciodată, pentru care se vărsau lacrimi şi câteva picături de jin pe covor, şi a celor care au ales de bunăvoie să muncească în Siberia pentru salariile mari. Dar niciodată nu lipsea o întrebare pe care basarabenii harnici ne-o puneau plini de uimire: cum a ajuns o ţară atât de bogată ca România să nu fie în stare nici să vă hrănească?!
Prin noi, cei ce îi vizitam, ei retrăiau deportările. Când ne burduşeau valizele cu daruri, ne pregăteau pentru supravieţuirea într-un alt fel de Siberie. În oraşele României, totul lipsea. O vedeau cu ochii lor când veneau ei în ospeţie. De aceea, de câte ori plecam, curtea se umplea de bocete. Nu erau doar lacrimile despărţirii, ci şi cele ale compasiunii pentru aproapele lor condamnat la o viaţă de lipsuri.
A fost apogeul unei lungi perioade în care noi am fost rudele sărace ale basarabenilor. O vreme în care noi îi şocam cu incapacitatea noastră de a rezolva chiar şi cele mai elementare probleme. În timp ce în casele României era un frig de îţi crăpau măselele, în fiecare sat din Moldova exista un depozit de lemne şi cărbuni ce se vindeau la un preţ derizoriu, care niciodată nu rămânea fără marfă. Când la noi laptele praf pentru sugari devenise marfă de contrabandă, în fiecare sat din Moldova tinerele mame îl primeau acasă, gratuit.
Comuniştii rămân o forţă în Moldova pentru că marea majoritate a fraţilor noştri de peste Prut au trăit un altfel de comunism. Întocmai ca în România, numărul celor care judecă un regim doar după cât de bine le-a satisfăcut nevoile de bază este dominant. Ei sunt majoritari, şi nu cei ce îşi amintesc în primul rând crimele regimului trecut şi faptul că au trăit într-o Închisoare. Tot ce contează este că au avut mâncare, căldură şi nu le-a lipsit mai nimic din strictul necesar.
În faţa unui prezent incert, marcat de sărăcie, nostalgicii vremurilor în care Moldova făcea parte din marele imperiu sovietic se agaţă de vraja halucinogenă a cuvântului care circumscrie viaţa lor trecută, mai bună decât cea de acum: comunism. Nu Voronin şi colhoznicii săi sunt problema, ci absenţa unei alternative care să le demonstreze că există şi o altă cale de întoarcere către o viaţă normală decât comunismul. Indiferent cât de bine intenţionate ar fi, declaraţiile politicienilor de la Bucureşti şi Chişinău nu sunt suficiente pentru a da consistenţă acestei alternative. Este nevoie şi de fapte. Statul român trebuie să facă un singur lucru, dar bine: să demonstreze că ştie să aibă grijă de cetăţenii săi. Când acest lucru va deveni evident şi pentru cei mai necăjiţi români şi basarabeni, unirea se va împlini de la sine.
