Programat pentru K.O.

Un peşte atins de aripa divină a talentului, la numai 30 de ani, este deja un nume de referinţă în boxul profesionist mondial.

Născut la Galaţi,  sin­gurul băiat din cei cinci copii ai familiei Bute, Lucian a fost extrem de răsfăţat de părinţii săi. Chiar dacă foarte apropiat de familie, boxerul român nu a ezitat să se mute în Canada, la Montreal, unde locuieşte momentan, cariera fiind foarte importantă pentru el. Ca amator, Bute a câştigat doar medalia de bronz, în 1999, la Campionatul Mondial din Hous­ton, Texas, şi pe cea de aur, în 2001, la Jocurile Francofoniei, şi a ales să boxeze la profesionişti pentru că a considerat că este singura cale prin care ar putea să-şi demonstreze valoarea. Şi a reuşit acest lucru ca boxer profesionist al clubului Interbox, sub îndrumarea lui Stephane La­rouche, tehnicianul care i-a pregătit şi pe foştii campioni mondiali Eric Lucas şi Leonard Doroftei. Acum, palmaresul lui Bute la profesionişti este deja impresionant, el reuşind 27 victorii din 27 meciuri disputate, dintre care 22 prin KO, astfel încât nu este de mirare că cele mai importante canale de televiziune de peste Ocean, HBO şi Showtime, s-au bătut să obţină drepturile de televizare a meciurilor sale. Lupta a fost câştigată de  Showtime, care va transmite următoarele trei meciuri ale lui Lucian Bute, existând posibilitatea ca unul dintre acestea să se dispute în România.

Lucian poţi spune că ai reuşit în carieră. Te numeri printre cei care au visat încă din copilărie să devină campioni la box?

În nici un caz. Mărturisesc sincer că nici măcar nu-mi plăcea boxul când eram mic. Nici măcar nu mă uitam la gale de box când se transmiteau la televizor.

Totuşi, cum ai ajuns în ring?

Absolut întâmplător. Un vecin care practica boxul a zis o dată „Hai cu mine la sală” şi, neavând altceva mai bun de făcut, am zis „Hai că vin”. Aveam 14 ani. N-o să vă vină să credeţi, dar vecinul meu făcea antrenamentele într-o sală de clasă extrem de mică. Practic era o improvizaţie. Obţinuseră aprobarea de la directorul şcolii să transforme o clasă în sală de box şi amenajaseră acolo un mic ring de doi metri pe doi metri. Nu existau decât sacii de box, de duşuri sau vestiare nici nu putea fi vorba. Cu toate acestea, am fost extrem de impresionat de antrenamentul vecinului. M-a fascinat ideea că doi prieteni îşi cară pumni cu duiumul timp de o oră, sau cât ţinea antrenamentul, pentru ca apoi să plece împreună să bea un suc, să râdă şi să facă glume. Cred că fair-play-ul pe care l-am simţit  la ei m-a atras spre box, pentru că la puţină vreme eram şi eu la antrenamente.

Nu erai cam bătrân, între ghilimele, evident, pentru a te apuca de performanţă în box?

Într-adevăr, cam depăşisem vârsta optimă la care să te apuci de performanţă, dar antrenorul meu, Felix Păun, a remarcat extrem de repede că am talent şi m-a aruncat, să zic aşa, în luptă foarte rapid. Astfel că, după numai trei luni, cu doar şase meciuri în picioare, am participat la campionatul naţional, unde m-am calificat în finală. În ultimul act am avut un adversar din lotul naţional, ceea ce m-a impresionat extrem de tare. A venit îmbrăcat în trening şi cu echipament inscripţionate cu „România”, lucruri pe care un puşti de 14 ani, cât aveam eu, le vedea într-un mare fel. Atunci am pierdut meciul din finală şi a trebuit să mă mulţumesc cu medalia de argint. Asta m-a ambiţionat însă, iar anul următor am devenit campion naţional şi de-atunci nu m-a mai bătut nimeni în ţară.

Ai avut câteva succese notabile la amatori, dar nu atât de importante încât să primeşti o ofertă extrem de avantajoasă, din punct de vedere financiar, evident, pentru a trece la profesionişti. Şi totuşi, în 2003, înainte de Jocurile Olimpice de la Atena, ai ales să treci la  boxul profesionist.

Da. A fost o alegere dificilă mai ales că, într-adevăr, primul meu contract nu a fost tentant din punct de vedere financiar. Interbox mă urmărise de ceva vreme şi în 2003 mi-a făcut o ofertă pe care am acceptat-o pentru că mi-am dorit foarte mult să fac carieră în box. Atunci am ales performanţa în defavoarea banilor. Am riscat puţin, este adevărat, dar mi-am zis că dacă vreau să ajung campion nu se va putea decât la profesionişti.

Dar erau aproape Jocurile Olimpice de la Atena şi aveai şanse să te afirmi dacă ai fi urcat pe po­dium.

Boxasem la Campionatele Europene şi la Campionatele Mondiale şi fusesem dezavantajat clar de arbitri. De altfel, din cauza arbitrajelor incorecte, de câteva ori am fost pe punctul să abandonez cariera de boxer. Mă pregătisem intens pentru Olimpiada de al Atena, pentru că îmi doream mult de tot să fiu campion sau măcar să urc pe podiumul olimpic, dar am luat în considerare faptul că aş putea fi pentru a „n”- a oară dezavantajat de arbitri. Atunci m-am gândit că la profesionişti o să am mai multe şanse să-mi demonstrez valoarea şi am semnat contractul cu Interbox. Oferta nu a fost avantajoasă din punctul de vedere al banilor, dar m-am gândit că, dacă o să demonstrez că sunt bun, vor veni şi banii. Şi aşa a fost.

Care sunt cele mai dificile momente din viaţa unui boxer profesionist? Cele în care îşi află adversarul, cele de dinaintea gongului de start, cele din ring de la finalul reprizelor?

Cel mai greu este înaintea cântarului oficial. Cele două-trei zile de dinaintea cântarului sunt cumplite, şi asta în condiţiile în care eu nu las slăbitul pe ultima sută de metri. Cu toate acestea, când trebuie să dai jos ultimele două-trei kilograme e groaznic. Gândiţi-vă numai cum e să alergi în trening, înfofolit cu fular la gât la temperaturi de peste 30 de grade Celsius. Nu mai ai salivă şi nici o picătură de apă în corp. Practic eşti stors ca o lămâie şi nu mai ai nici un pic de vlagă. Apoi pui la loc, pentru că trebuie să ai forţă în timpul meciului. De aceea este extrem de important să ai un nutriţionist foarte bun. În fiecare repriză pierzi câte 200 de grame şi, dacă nu eşti suficient de bine hidratat şi alimentat, nu rezişti în primul rând psihic până la finalul meciului. Evident, asta nu înseamnă că nu contează mult şi pregătirea fizică sau tehnico-tactică.

Care ar fi apogeul carierei pentru tine?

Să unific cele trei centuri. Sper să reuşesc acest lucru dacă nu la finele anului viitor, cel târziu la începutul anului 2012.

Te-ai gândit la o eventuală retragere după ce vei atinge această performanţă?

Nu. Cred că, dacă voi fi sănătos, voi putea să boxez în continuare încă patru-cinci ani de zile.

Te vei stabili în Canada?

Nu ştiu încă. Deocamdată pot spune că mă simt foarte bine acolo, pentru că mă simt iubit de oamenii de acolo. De trei ani am rezidenţă canadiană, iar acum am făcut demersurile pentru a obţine cetăţenia. Pot spune însă cu mâna  pe inimă că n-o să renunţ niciodată la cetăţenia română şi n-o încetez niciodată să mă simt român.

Te-a afectat faptul că ai ştiut că meciul contra lui Brinkley nu va fi transmis în România?

M-a deranjat din punct de vedere psihic. Ştiam că foarte mulţi români ar fi vrut să mă vadă la lucru, dar din păcate nu s-a putut. Poate însă anul viitor voi boxa în cadrul unei gale organizate în România. Întotdeauna mi-am dorit acest lucru.

Dacă vei avea un băiat, îl vei îndruma spre box?

Încă n-am copii, dar dacă voi avea un băiat îl voi lăsa să facă ce-şi doreşte sau ce-i va rezerva soarta. Eu, de pildă, am jucat iniţial fotbal şi am ajuns campion la box.  

6 întrebări

rapide Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?

Au fost mai multe. Totuşi, cel mai fericit am fost în momentul în care arbitrul mi-a ridicat mâna şi m-a declarat pentru prima dată campion mondial. Parcă pluteam. Visul meu devenise realitate.

Care este cel mai mare regret?

Cel puţin până acum, am realizat tot ce mi-am dorit. Dacă ar fi s-o iau de la capăt aş face aceleaşi lucruri.

O dorinţă nerealizată?

Să prind meciul de unificare a celor trei centuri, IBF, IBO şi WBO.

De ce te temi cel mai mult în viaţă?

Nu prea mă tem de nimic, dar cred că cel mai important în viaţă este să nu fii bolnav. Dacă eşti sănătos poţi să ieşi din cele mai grele încercări.

Care este ultima carte pe care ai citit-o?

Sunt mare admirator al lui Paulo Coelho. Am citit „Veronika se hotărăşte să moară”, „Diavolul şi domnişoara Prym”, iar ultima cred că a fost „Unsprezece minute”.

Cine a fost modelul tău în carieră?

Mi-a plăcut şi îmi place mult Oscar de la Hoya. M-au impresionat întotdeauna atât felul lui de a boxa, cât şi faptul că a devenit un promotor important în afara ringului.