Trăim la un click distanță de avalanșe de informații pentru părinți, prezentate în forme variate: articole online, conferințe, cărți, emisiuni, programe, forumuri. Câte se pot aplica la fiecare acasă? Dar în beneficiul copilului?
Nu cred într-o rețetă universal-valabilă de parenting și consider că uneori informațiile prezentate neadecvat pot face rău. Cred, însă, în rolul de părinte trăit și asumat la fiecare acasă în contextul familiei. Da, informațiile sunt de ajutor, dar fără o selecție profesionistă asistăm la piața de parenting ca la un depozit de păreri personale care mai de care mai colorate sau nuanțate, depinde de talentul fiecăruia de a se diferenția. Și nu este vina părinților că le accesează. Părintele modern are nevoie de informație, dar este important de văzut de la cine o primește, în ce context și cum o folosește cu adevărat în interesul superior al copilului.
Cine sunt experții în parenting
Sunt mai multe aspecte de reglat, dar am să menționez unul singur: legislația! Cine poate emite informații sub titlul de „expert în parenting“? Pentru cine și în ce context? Să spun într-o sală cu 100 de persoane că dacă procedezi într-un fel anume cu copilul vei avea succes ar fi, poate, valabil dacă aș evalua înainte toți copiii celor 100 de participanți ca să fiu sigură că toți sunt la fel, și apoi dacă aș avea un buton magic care să-mi spună că metoda mea este în acord cu resursele fiecărui părinte. Am exagerat, evident, însă obiectivul acestui material nu este de a scoate în evidență ceea ce consider că nu este adecvat pentru părinți, ci pentru a încerca împreună să vedem cu ce se confruntă părintele modern, căci da, am întâlnit părinți care preiau mot à mot lucruri citite și au fost situații în care acestea au afectat bunul mers al lucrurilor.
Stimulii comerciali „invadează“ mamele
Un alt aspect important pe care l-am constatat în întâlnirile cu părinții și organizând grupuri pentru părinți este legat de faptul că avalanșa de informații este direcționată mai mult către mame. Pot să înțeleg rațiunea comercială a celor care administrează site-urile, dar de aici derivă două situații: mamele se informează mai mult decât tații – și adesea apar divergențe de opinie în deciziile privind creșterea și educarea copiilor – dar nu acest aspect îl văd neapărat ca pe o îngrijorare pentru că poate fi gestionat acolo unde relația de cuplu este funcțională, ci faptul că stimulii comerciali „invadează“ mamele în perioada sarcinii și mai ales în primii ani de viață ai copilului, încât e greu să faci o selecție obiectivă.
Mamele primesc permanent teme, la nivel informațional: a apărut și asta, și asta… dacă nu o cumperi nu ești printre mamele de 10, de top sau super-mami. Citeam de curând în mediul online comentarii ale unor mame care au copii mai mari, despre mamele tinere, și nu erau prea empatice, dimpotrivă considerau drept „trend“ și „moft“ felul în care mamele tinere aleg să asigure diversificarea pentru bebeluș, alăptarea, grija sau cum să se raporteze la copil, în general. Și judecata sau eticheta aceasta nu rămâne în online: de multe ori tinerele mame nu se simt înțelese de către mamele sau soacrele lor, și este un mers pe sârmă pentru ele să selecteze între ceea ce vine ca informație nouă și modernă și confirmarea mamelor lor, care au crescut copiii fără articole online. Mama modernă are la dispoziție scutec de unică folosință și mașină de spălat, da. Teoretic este mai ușor sa crească un copil cu resursele acestea materiale, însă are permanent de făcut slalom printre informațiile care vin către ea, fie că le cere sau nu, încă de când rămâne însărcinată și merge la prima vizită medicală.
O altă provocare pe care o văd pentru părintele modern stă sub semnul lui „să nu care cumva să“: să nu care cumva să repet ce au făcut părinții mei cu mine, să nu care cumva să îi zic ceva copilului, fiindcă se va întâmpla asta, să nu care cumva să îl limitez că îi tai aripile, să nu care cumva să nu se descurce în viitor fără exercițiul îndrăznelii.
Din nou: industria și economia ne-au arătat că merităm să avem și să dobândim, să ne punem ca target fericirea sub semnul lui „a avea“, „a consuma“ și de aici nevoia de a crește un copil care are voie să-și dorească mult și căruia să îi dăm multă încredere. La fel spun și stimulii comerciali ai industriei de pachete de parenting de import: „crește un copil cu încredere în el“ – OK, nu e recomandat să fie fără încredere, dar să vedem ce se întâmplă cu prea multă încredere, căci o stimă de sine prea dezvoltată îl va încurca la fel de mult ca stima de sine dezvoltată prea puțin.
Să întrebăm un grup de profesori și de învățători cum se vede în clasă copilul care nu a crescut cu limite sănătoase? Nu intrăm în subiectul legat de școală că e clar că sunt multe de îmbunătățit; acum ne uităm la provocările părintelui modern.
Dacă eu, ca părinte, am citit că e important să-i dau, să-l las să consume fără să-l ajut să facă diferența între nevoie și dorință, între ceea ce vrea el sau ce vrea fiindcă a văzut o reclamă pentru copii sau pentru că a crescut și are nevoie de confirmarea grupului, deci dacă nu îl ajut cu limite sănătoase în funcție de vârsta lui, s-ar putea să-i fac un deserviciu pe termen mediu și lung. Din nou, nu judecăm părintele care accesează informațiile, ci constatăm că aceste divergențe de opinie se mută de la 0-3 ani către grădiniță și apoi școală.
Nevoile părintelui modern
Părintele informat se simte cumva împuternicit să se priceapă și la educația de la școală și „dator“ să supervizeze calitatea actului educațional. Desigur, sunt multe de discutat și despre profilul profesorului, însă tot o provocare a părintelui modern este și școala de masă. Atât timp cât lucrurile nu sunt reglementate ferm și clar la nivel de rol și cadru, ședințele cu părinții se transformă într-un ping-pong neconstructiv din ce în ce mai des: de multe ori se intră într-o zonă de tăcere pasiv-agresivă de partea profesorului sau a părintelui pentru a se păstra o aparentă liniște.
Este o generalizare acum, e drept, însă se întâlnește adesea această provocare: părintele modern are alte nevoi de comunicare și implicare, nu mai este „comod“ pentru profesori, iar lucrul acesta poate duce în timp la transformări. Însă până atunci, fără o reglementare clară, părintelui modern, cu încrederea în sistem afectată, îi rămâne în grijă ace-lași mers pe sârmă: școala de lângă casă sau școala de top; să am curaj să-i zic doamnei învățătoare ceea ce simt sau sau mă fac că nu văd și nu aud fiindcă nu știu cum va interpreta și reacționa; să am încredere că ceea ce face la școală este suficient sau să facă și meditații; să-l duc la privat sau să-l las la o școală de masă; să-i aleg învățătorul sau să las computerul să aleagă, și tot așa.
Dacă lucrurile ar fi clare în termeni de rol și cadru, părintelui i-ar fi mai ușor să-și facă partea lui de contract și să lase școlii numai partea ei de contract, însă de multe ori, pe acest fond de neîncredere alimentat și de discuții în termeni „nefiltrați“ despre școală, sunt părinți care exercită o presiune asupra copiilor în dezavantajul acestora. Am întâlnit copii în depresie pentru că aveau multe ore de meditație și nicio oră de recreere. Cum sunt consiliați părinții și de către cine în ceea ce privește psihopedagogia? Sunt profesori care își fac partea lor de contract și comunică un feed-back, dar și profesori care sfătuiesc în mod inadecvat părinții. Aici iar este necesar să vorbim în termeni de rol: consilierul psihopedagogic are o pregătire, profesorul alta. E adevărat că profesorul are experiența directă cu copiii și poate să ofere o oglindă sau referiri din experiența personală, dar pentru a consilia un părinte e nevoie de altă pregătire și de o abordare adecvată.
Și nu în ultimul rând, către final de „mandat“ în rol de părinte (când copilul atinge vârsta legală majoră), marea provocare este orientarea și integrarea tânărului pe piața forței de muncă, în această industrie care m-a învățat și pe mine și pe el să consumăm și m-a ajutat mai puțin pe mine, părinte modern, să-mi ajut copilul să se ajute. Pot să povestesc despre părinții adolescenților de azi și confruntările lor, dar dacă mă întrebați despre relația dintre părinții cu copii mici de acum, care accesează informațiile despre care am scris, și viitorul lor copil adolescent, pot să fac numai presupuneri, însă nu ar fi corect.
În concluzie, părintele modern din România dispune de mai multe resurse materiale, însă toată presiunea aceasta – pe care cei din altă generație sau care nu au trăit acest rol nu o simt la fel – nu este la suprafață. Informația venită către părinți îi face să devină mai puternici, dar și mai vulnerabili: sentimentul că „eu știu, am aflat sau pot afla despre“ vine la pachet cu sentimentul că „eu nu am voie să dau greș având atâtea variante prezentate de-a gata“.
Însă uneori lucrurile nu merg „șablon“ fiindcă vorbim despre copii diferiți, în contexte diferite, și pot să insist cu niște „tehnici“ dobândite rațional la un curs, din experiența altcuiva, în defavoarea copilului meu și să mă învinovățesc fiindcă nu funcționează. Nu se poate să pornim de la premisa că avem acasă niște mașini și ne întoarcem cu telecomanda la noi. Telecomanda să o îndreptăm către noi înșine. Să am grijă de mine ca adult și de felul meu de a fi în prezența copilului și în relație cu copilul sunt teme zilnice și sănătoase pentru dezvoltarea copilului.
Nu pledez pentru neinformarea părinților, din contră, ci pentru o selecție sănătoasă a informațiilor: cele care au obiective comerciale să fie asumate ca informații comerciale și atât; selecția autorilor care scriu pentru sprijinirea rolului de părinte: să fie cărți și articole asumate de către specialiști avizați; iar atunci când mă confrunt cu o situație problematică este sănătos să găsesc o listă cu specialiști acreditați în domeniu și să mi-l aleg pe acela cu care rezonez, dar să fie pregătit pentru a mă ajuta să-mi ating obiectivul în funcție de situație.
La cabinet sau pe Internet?
Care este diferența dintre accesarea serviciilor unui psiholog, psihoterapeut, consilier psihopedagogic – în funcție de situație – și participarea la evenimente în masă sau citirea de articole generale? De cele mai multe ori informațiile în masă sau evenimentele pentru părinți stârnesc emoții, dar nu își asumă nimeni responsabilitatea pentru integrarea lor.
Participarea la un grup restrâns sau la întâlniri individuale vine la pachet cu garanția specialistului pentru actul terapeutic sau cu scop de consiliere.
Într-un grup mai mare de părinți pot să fac psihoeducație fără să dau sfaturi, să prezint etapele dezvoltării copilului, eventual, dar dacă aud în sală sau într-un video „Dragă părinte am să te învăț să…“ sau „Îți voi da câteva trucuri ca să…“ am șansa să evaluez dacă este sau nu pentru mine direct și pentru copilul meu sau este un program conceput în masă și bazat pe presupuneri despre familia mea și nevoile mele. Am șansa să mă întreb la ce pagină voi deschide manualul când copilul meu va deveni adolescent și îmi va închide ușa de la dormitor sau se va revolta. Mă gândesc că la pagina la care am reușit să contruiesc o relație autentică cu copilul meu. Mă voi găsi acolo unde am pus clipe trăite, emoții, am arătat cum e să fii om, nu un profesor… eu sunt mama sau tata, sau suntem împreună mama și tata ca relație și ofer sau oferim oglinzi și dragoste; nu am nevoie de instrucțiuni ca la școala de șoferi, pentru că mașinile sunt făcute în serie, dar copilul meu e unic și mă învață ce are nevoie, dacă am încredere în mine ca părinte să-mi dau voie să aflu de la el și să ne uităm împreună pe fereastră la lume așa cum e ea, până când se va uita de la fereastra lui ca adult.
Părintele modern, în concluzie, are mai multe resurse materiale, dar și o permanentă grijă de a face selecție de informații, de a se confrunta cu alți factori de influență a copilului și mai ales a adolescentului – informațiile care vin direct către copil pe cale vizuală și auditivă, nefiltrat, divergențe de opinii cu generațiile care nu le înțeleg deciziile, multitudinea de roluri, în special pentru femei, rata divorțurilor.
Cine spune că e ușor să fii părinte modern? În același timp, da, sunt multe resurse de care părintele modern se poate bucura: spor la selecție și armonie în familie să fie!
Nicoleta Larisa Albert este trainer, psiholog, psihoterapeut în formare în psihodramă clasică şi dezvoltă programe pentru părinţi şi profesori. Este mama a patru copii, aflaţi în grădiniţă, şcoala primară şi liceu, în învăţământul de masă.
www.nicoletalarisa.ro, intrebări@nicoletalarisa.ro.
