Ruxandra Ţuchel: TVR a reînceput teatrul tv, cu bani puţini, dar bine că l-a reînceput

Pentru prima grilă, TVR Cultural a pregătit nouă spectacole, unele în premieră („Mătuşica”), iar altele sunt montări ale unor piese care se joacă în momentul de faţă pe scenele teatrelor („Cinci femei în tranziţie” sau „Regina mamă”). Piesele de teatru tv sunt difuzate în fiecare seară de marţi, de la ora 22.30. Proiectului „Teatru pentru toţi” i s-au alăturat unii dintre cei mai cunoscuţi actori – Ileana Stana Ionescu, Marius Bo­dochi, Rodica Popescu Bitănescu, Dorina Lazăr sau Olga Tudorache. Despre aşteptata reluare a teatrului tv ne vorbeşte, mai jos, Ruxandra Ţuchel, coordonator Departament Cultură TVR.

Spuneţi-ne cum se montau piese la televiziune înainte ca teatrul tv să fie întrerupt.
Ruxandra Ţuchel: Înainte, televiziunea română avea constant în program teatru tv. Săptămână de săptămână erau prezentate spectacole noi, piese de teatru făcute în studio. Povestea cu înregistrările, cu preluările de pe la diverse teatre a apărut după. Şi asta pentru că nu se mai putea filma în studiou şi trebuia acoperit într-un fel spa­ţiul de emisie, aşa că încheiam parteneriate cu instituţii teatrale şi preluam un spectacol cu public. Petre Sava Băleanu este cel care a iniţiat teatrul tv în anii ’60. Pe atunci, BBC-ul şi televiziunea română mai făceau astfel de spectacole.

Ce înseamnă teatru tv?
R.Ţ.: Teatrul tv este un hibrid, de fapt este un produs foarte interesant. Pentru că are unitatea de spaţiu şi de timp a teatrului clasic, dar are posibilitatea cinemato-grafică a prim-planului. În sala de teatru ai plan general, pe când aici poţi ve­dea reacţia actorului, prim-planul. De exemplu, pe 9 noiembrie vom difuza „Mătuşica”, în regia lui Marcel Ţop, cu Ileana Stana Ionescu şi Marius Bodochi. Acolo veţi ve­dea ce înseamnă forţa teatrului, cu toate dozajele dintre personaje, cu toată tensiunea care creşte, şi cu minunăţia şi for­ţa extraordinară care ţi-o dă prim-planul. Şansa de a surprinde astfel de stări numai televiziunea o are, până la urmă, pe de o parte. Pe de altă parte, este şi o altă problemă, pentru că nu poţi face la teatru tv orice fel de experiment. Într-o sală de teatru îţi asumi un experiment, spectatorul, la rândul lui, acceptă convenţia, pentru că ştie unde vine. La televizor în schimb, tu trebuie să-i oferi telespectatorului ceva în aşa fel încât să stea să se uite, să nu fugă. El este într-o călătorie, zapează de la stânga la dreapta. În sală, sunetele vin din toate părţile, ai actorii în faţa ta, eşti prins în acea lume, o atmosferă pe care televizorul nu o poate oferi. Am observat că, în general, spectacolele de succes sunt cele cu decor, cu poveste şi cu actori foarte mari. Oamenii au nevoie de poveste, au nevoie de lucruri clare, care să concureze cu nu ştiu ce emisiuni de divertisment sau cu dezbate­rile politice.

Cum se filma înainte? Cum se filmează acum?
R.Ţ.: Cu ani în urmă, spectacolele care erau realizate la televiziunea română erau demne de orice scenă a unui teatru naţional. Erau montări elaborate de la construc­ţia decorului şi distribuţie până la mişcările camerei de filmat. Adică, televiziunea română a avut şansa, la un moment dat, să facă o integrală Cehov. În „Livada de vi­şini”, un act întreg (când vine Lopahin şi anunţă că a cumpărat livada), scena petrecerii, toată secvenţa aceasta – cum Lopahin anunţă că a cumpărat livada, cum a plusat, tensiunea care se creează – a fost filmată practic dintr-o mişcare. La momentul respectiv, vorbim de anul 1976, era o inovaţie fantastică. Acum, eu nu mă pot lăuda cu performanţe cinematografice de tipul acesta. Televiziunea română a reînceput teatrul tv, l-a reînceput greu, cu bani pu­ţini, cu chin, dar bine că l-a reînceput.
A fost o vreme de glorie a televiziunii. Nu se punea problema timpului, cât stai în studio, nu se punea problema banilor, nu plă­teai drepturi de autor, nu te întreba nimeni de ce lucrezi la o piesă de teatru cinci luni. Pe când acum ştiu aşa: decorul costă, costumele costă, drepturile de autor costă, apoi am o săptămână de turnat în platou şi altă săptămână de montaj. Nu prea îmi mai permit să mă gândesc şi apoi să mă răz­gân­desc. Acum totul se calculează în func­ţie de bani şi trebuie să ne conformăm.

Demararea proiectului a venit ca un mers firesc al lucrurilor (sălile de teatru sunt pline) sau ca o reacţie la ceea ce în­seamnă acum emisiune de divertisment?

R.Ţ.: De când nu s-a mai făcut teatru tv, în toţi aceşti ani, mulţi oameni au venit şi au spus că vor teatru tv. A fost o dorinţă exprimată de fiecare conducere a TVR-ului. Lumea merge la teatru, se vede asta din vânzarea rapidă a biletelor. Cred că este nevoie de o alternativă la ceea ce se întâmplă, probabil acesta este şi motivul pentru care TVR Cultural creşte.

Cât poţi să dezbaţi problema pensiilor? Cât poţi să dezbaţi problema crizei financiare ori conflictele politice? Cât să vezi prostia întinsă la maximum? Până unde? Până când? La un moment dat te plictiseşti şi simţi nevoia să vezi şi altceva. Cu câţiva ani în urmă, pe TVR 1 exista o seară de teatru, cu spectacole din arhivă, care a avut audienţe mari. Cu siguranţă, cerere există. Trebuie să fie un teatru clasic, croit clar, oamenii vor poveste, vor decoruri, vor personaje clare, un fir narativ clar. Nu poţi face experimente, nu merg la televizor. Horia Românescu, directorul de programe, este cel care, din toată sărăcia şi din tot chinul financiar, a făcut în aşa fel încât teatrul să aibă buget.

Banii fiind puţini, eu şi Zoe Bălan, cu care am colaborat la acest proiect, am fost constrânse să facem în aşa fel încât să avem spectacole pentru întreaga grilă. Aşa că am pregătit spectacole cu două-trei personaje, ne-am descurcat cu drepturile de autor. Dar actorii au venit cu o deschidere reală şi cu o fericire mare şi au făcut ca acest lucru să nu cadă în derizoriu şi să nu fie subjugat finanţelor. Primul spectacol, făcut de Mir­cea Cornişteanu, a avut audienţă încurajatoare, pe TVR Cultural, în condiţiile în care s-a terminat la 12 noaptea, într-o zi de marţi.

Ora de difuzare nu e tocmai accesibilă.
R.Ţ.: Să ştiţi că primetime-ul postului TVR Cultural cam acesta este. Audienţa lui este formată din oameni activi, cu studii superioare, care, în general, lucrează până târziu, până la 8-9 seara.

Pe ce criteriu aţi ales piesele?
R.Ţ.: Iniţial, pe TVR Cultural, pe mine mă interesa să reîncepem o integrală Cehov, cu texte retraduse, cu actori noi. Mă inte­resa să vedem Moliere, să facem Shakes­peare, ceea ce e o utopie, pentru că ele costă atât de mult, încât n-are rost să mai discut. Pentru TVR 1, când se punea problema să difuzeze şi TVR 1 teatru, condiţia a fost să avem spectacole de 90 de minute şi texte antrenante, bulevardiere, a nu se în­ţelege comedii ieftine. Într-o mare măsură, am ales textele mai comercial, pentru a atrage publicul, pentru a-l fideliza, şi abia apoi să începem să construim piese mai grave, complexe. Am ales piese contemporane, unele în primă audiţie, cum este „Mă­tuşica”, sau texte cu succes la public – „Cinci femei în tranziţie”. Am încercat să aducem actori mari în texte bune şi în acelaşi timp cu audienţă la public, am format o grilă în aşa fel încât să readucem publicul către teatrul de televiziune.

Proiectul a fost reluat doar din iniţiativa TVR-ului sau sunt implicaţi şi parteneri externi?
R.Ţ.: Nu, este doar un proiect al TVR-ului. Am avut un singur partener extern, Teatrul Naţional din Craiova, cu care am făcut „Unde-i revolverul?”, cu Horaţiu Mălăele. A fost primul parteneriat încheiat, după, nu am mai găsit instituţii dispuse să coproducă şi atunci am apelat la un alt plan: actori cunoscuţi, în spectacole de succes, piesele să nu aibă mai mult de două-trei personaje, decor minim, un singur spaţiu.