România nu are şanse la dezvoltare dacă leadershipul acestei ţări – putere, opoziţie, sindicate, magistraţi – nu va înţelege că trebuie să renunţe la comparaţiile călduţe, care au în vedere doar ceea ce convine, atunci când se raportează la paralela România-ţările din Vest. Pensionarii nu vor ieşi din mizerie, salariile vor rămâne mici, în spitale se va muri în continuare stupid până nu vom conştientiza că, plasându-ne mult sub nivelul standardelor Uniunii Europene, suntem forţaţi să fim mai drastici cu noi înşine decât sunt, la ora actuală, francezii şi nemţii cu ei înşişi. Ne obligă funcţionarea precară a sistemului, reflectată în justiţie, partide, instituţii publice, mişcare sindicală. Ar fi o izolare constructivă, a noastră faţă de statele competitive, şi este justificată de decalajul uriaş, generat de împrejurările istorice (vezi comunismul) şi amplificat de corupţia endemică şi slaba performanţă a guvernărilor ulterioare. Vestea proastă este că România are probleme mult mai vechi decât cele aduse de criză şi, într-o oarecare măsură, mult mai nocive.
Să luăm ca exemplu lipsa de transparenţă, care de două decenii ridică o ceaţă radioactivă în spaţiul public. Ca partid, nu poţi implementa reforme dacă despre afacerile şi interesele oamenilor tăi publicul ştie mai nimic. Furcile caudine prin care a trecut Legea ANI au demonstrat cât de slabă este voinţa politică aici. Din nou, ca sindicat, nu-ţi poţi sluji oamenii scoşi în stradă să joace „pinguinul” sau să scoată „javra” din Palat dacă liderii tăi ascund averi, învârteli şi cârdăşii de care ştiu Guvernul şi serviciile secrete, dar nu şi plătitorii de cotizaţii. Sindicalistul-şef, astfel vulnerabilizat, devine principalul inamic al intereselor sindicalistului de rând. Sunt sigur că mulţi lideri de sindicat se recunosc pe ei înşişi în aceste rânduri. De aceea se şi opun cu înverşunare oricărei măsuri care să scoată sindicalismul românesc din şah. Şi astfel, oricărei tentative de a izola constructiv România. În cazul lor, al liderilor sindicali, aceasta ar însemna măcar publicarea averilor şi a intereselor, dar opoziţia este crâncenă. Petcu, Costin, Hossu şi alţii asemenea denunţă isterizaţi presiuni politice, poliţie politică, sabotaj la adresa mişcării sindicale.
Întrebarea mea este de ce? De ce, dacă eşti curat, te-ai teme de ceva? De unde şi până unde declararea unei averi devine formă nejustă şi ilegală de presiune? De când este informarea publicului o crimă publică, într-o societate deschisă? E drept, aceşti paznici falşi ai drepturilor muncitoreşti, profesorale, ale poliţiştilor şi medicilor argumentează că în Europa sindicalismul nu e supus unor asemenea obligaţii. Corect, dar în statele civilizate din Europa orice derapaj etic şi moral este aspru sancţionat, uneori chiar penal. Spre deosebire de România, în statele cu care distinşii compară ţara noastră, atunci când le şi convine comparaţia, instituţiile realmente funcţionează, iar societatea civilă este cu adevărat activă. Până când lucrurile vor fi stând şi la Bucureşti ca la Paris sau Berlin, sănătos ar fi să exagerăm puţin şi să ne dedicăm unei transparenţe absolute, chiar dacă nemaiîntâlnite acum în statele cu tradiţie. Ce am pierde? Cu ce ar fi prejudiciaţi oamenii, care sunt traşi zilnic pe sfoară de sforarii aciuaţi la vârful sindicatelor? N-am pierde, ci am câştiga. E drept, capacitatea de manevră a maselor a unor Costin, Brătianu, Luca, Petcu, Rădoi, Baciu ar trebui să scadă de la sine în momentul în care membrul de sindicat le vede, etajate pe hârtie, vilele, maşinile scumpe, conturile grase, afacerile cu moguli, politicieni şi alţi controversaţi, contractele cu statul şi asocierile în offshore-uri prin care‑şi ţin agoniselile de nababi departe de ochii şi de mâna Fiscului.
Şi, ca să nu fiu luat de ipocrit, mai vreau un lucru: şi ziariştii să-şi publice averile şi interesele. Ar fi cinstit. Ar fi şi surprize, dar breasla şi cititorii ar avea de câştigat.
