Paul Goma: „Nu sunt român dacă Pleşiţă e român”

În timpul comunismului, scriitorul a avut probleme cu Securitatea. După publicarea, în 1997, a incomodului său „Jurnal”, Paul Goma a fost hărţuit şi marginalizat de elitele româneşti ale momentului pentru că „prea critică pe toată lumea”, declară disidentul într-un interviul pentru evotv.ro.

La 75 de ani, scriitorul e la fel de tăios şi de cinic în opinii: „Nu folosiţi cuvântul «operă» despre mine. Operă au doar morţii şi Breban”. Interviul, apărut pe evoTV, atinge mai multe teme – biografia de evreu pe care Securitatea i-a confecţionat-o, relaţiile tensionate cu inteligentsia românească din ţară sau din exil, colaborarea unora şi altora cu Securitatea.

Goma spune că e „prea târziu” pentru repatriere

Scriitorul, care e apatrid  (în 1980 a refuzat cetăţenia oferită de sta­tul francez), declară că e „prea târziu” pentru repatriere şi că nici mort n-o să ajungă în România. „La mine va fi ca le neoameni. Adică, dacă mor am să fiu ars şi cenuşa nici măcar păstrată. O să fie împrăştiată… Asta am scris-o şi am lăsat-o ca testament. Pentru că n-am ţară, n-am mormintele părinţilor”, a spus scriitorul făcând referire la faptul că locurile de veci ale rudelor sale nu mai există. Cu umor, Goma explică de ce nu-şi doreşte un loc de veci la Mont­parnasse, cimitirul celebrităţilor culturale din Paris: „De ce să stau eu în cimitirul Montpar­nasse? Să li se dea altora telefon –  am primit un telefon foarte nostim. «Aloo!», în româneşte. «Sunteţi scriitorul Paul Goma? Celebrul scriitor Paul Goma?» «Da, spuneţi, doamnă!» «Ştiţi, v-am dat telefon să vă întreb: unde este mormântul lui Cioran?» «Doamnă, ştiu şi spun!» Şi i-am spus. Asta o interesa, dom’ne, mormântul lui Cioran!”.

„Cum adică, Pleşită şi cu mine suntem români în acelaşi mod?”

Cât timp există figuri de foşti securişti ca generalul Pleşiţă, care după ’89 au ajuns să vor­bească despre patriotismul ac­ţiunilor Securităţii, Goma refuză să se mai considere ro­mân: „Şi mai suntem îndemnaţi să ne avem ca fraţii? Şi mai fac apel, securiştii, zicând: «Toţi suntem români».  Cum adică, Pleşiţă şi cu mine suntem ro­mâni în acelaşi mod, domnule? (…). Poate că nu. În cazul ăsta, eu declar că nu sunt român, dacă Pleşiţă este român. Îi priveşte pe acei români care se consideră fraţi ai lui Pleşiţă! Să fie sănătoşi.”

Susţine că a fost marginalizat de „un conclav” din care făceau parte Liiceanu, Pleşu, Manolescu

Pe lângă foştii securişti, Goma are o problemă şi cu intelectualii care au devenit disidenţi după căderea comunismului („băieţii care înainte stătuseră pe burtă, iar acum se ridicaseră pe un soclu de monument”) şi care, susţine Goma, l-au ostracizat prin media („Nu mă pot face auzit, deoarece toate canalele de comunicare sunt ocupate deja de ei.”). Scriitorul spune că asta s-a întâmplat după publicarea incomodului „Jurnal” din 1997, în care dezvăluie falsa disidenţă a vedetelor intelectuale de după Revoluţie: „M-au condam­nat la tăcere…  Şi acest conclav s-a ţinut la Sibiu şi au participat: Pleşu, Liiceanu, Manolescu, Monica Lovinescu, Sanda Stolojan, prietena mea de aici de la Paris”. Capetele de acuzare au fost că „prea critică pe toată lu­mea” şi mai ales că l-ar fi criticat pe „însuşi Pintilie” – cu care, susţine Goma, ar fi fost prieten înainte. Pe de altă parte, scriitorul se declară adeptul francheţei în prietenie: „Cu fiecare din ăştia cu care m-am certat, ne-am bălă­cărit, cum se spune… E ca în amor! Că iubita ta e curvă şi zici o vreme «nu se poate, astea sunt zvonuri». Şi te adresezi ei. «Spu­ne-mi, asigură-mă că nu te-ai re­gu­lat  cu ăla! Că nu m-ai înşelat!» Şi eu am făcut aşa cu prietenii mei pentru că eu nu mă supăr ful­gerător. Prima impresie e groaz­­nică, iar după încep să discut cu omul”. 

Fără să fie el însuşi evreu, e „tată de copil evreu”

„Eu am o bubă din punct de vedere biografic. Mi s-a fabricat o biografie ca evreu. Dar, întâmplător, cu durere de inimă trebuie să le spun celor care mă tratează ca evreu că nu sunt evreu, ci sunt român din Basarabia. Soţia mea este evreică, iar fiul meu, pentru că mama lui este evreică, este evreu. Cum mi-a spus fostul meu prieten Alain Paruit care mi-a fost şi traducă­tor, în glumă, dar o gluma foarte se­­rioasă: «Tată de copil evreu!» Adi­că, eu sunt tată de copil evreu. Da bine­înţeles că sunt tată de copil evreu. Şi nu văd ce e insultător în chestia asta.”