Excursia făcută de Hillary Clinton în Asia poate fi privită într-o zi drept una dintre cele mai importante vizite în regiune ale unui diplomat american, după misiunea secretă a lui Henry Kissinger la Beijing, în iulie 1971. Misiunea lui Kissinger a declanşat o revoluţie diplomatică. Reînnoirea relaţiilor americano-chineze a înclinat balanţa globală de putere în timpul Războiului Rece şi a pregătit calea pentru deschiderea economiei din China – decizia care, mai mult decât oricare alta, a definit lumea de astăzi. Ceea ce Clinton a făcut şi a spus în timpul turneului său prin Asia va marca fie sfârşitul erei pe care Kissinger a iniţiat-o cu patru decenii în urmă, fie începutul unei etape noi şi distincte în această epocă.
Turul lui Clinton a dat cel mai clar semnal de până acum că America nu este dispusă să accepte avântul Chinei în cursa pentru hegemonia regională. În afara scenei, la Summitul Asociaţiei Naţiunilor Asiatice de Sud-Est (ASEAN) de la Hanoi, Clinton l-a criticat pe ministrul de Externe chinez, Yang Jiechi, pentru afirmaţia de la Beijing potrivit căreia stăpânirea chineză asupra Insulelor Spratly din Marea Chinei de Sud este acum un „obiectiv de bază”. Prin această definiţie, China consideră că insulele (a căror proprietate este contestată de Vietnam şi Filipine) sunt parte din continent la fel de mult ca Tibetul şi Taiwanul, făcând astfel un tabu din orice intervenţie din exterior. Opunându-se acestei situaţii, Clinton a propus ca SUA să ajute la înfiinţarea unui mecanism internaţional de mediere a pretenţiilor de suveranitate între China, Taiwan, Filipine, Vietnam, Indonezia, Malaezia, care se suprapun în prezent în Marea Chinei de Sud. Pentru China, intervenţia lui Clinton a fost un şoc şi, având în vedere răspunsul pozitiv pe care aceasta l-a primit din partea gazdelor sale vietnameze – în ciuda criticilor aduse sistemului de protejare a drepturilor omului din Vietnam, secretarul de stat al SUA ar fi putut să ridice această problemă, cel puţin parţial, la îndemnul lor şi, probabil, cu un imbold în plus din partea statelor Malaezia şi Filipine.
O teamă generală a apărut în Asia că poate China doreşte să-şi utilizeze marina din ce în ce mai puternică pentru a domina nu doar exploatarea apelor bogate în hidrocarburi din Marea Chinei de Sud, ci şi rutele de transport, care sunt unele dintre cele mai folosite din lume. Aşadar, a fost o veste binevenită atunci când Clinton a confirmat mai târziu angajamentul Americii de a asigura securitatea navală în mările din jurul Chinei, prin participarea la exerciţii comune navale şi aeriene, alături de Coreea de Sud, în largul coastei de est a peninsulei coreene. De asemenea, legăturile militare dintre SUA şi unitatea de elită a forţelor armate din Indonezia – suspendate timp de decenii – au fost reluate în timpul excursiei lui Clinton prin Asia. Aceste jocuri de război au fost considerate imediat un avertisment către Coreea de Nord privind puterea angajamentului Americii faţă de Coreea de Sud, în urma naufragiului navelor de război Cheonan de la începutul acestui an. Poate mai important, aceste jocuri au confirmat faptul că armata SUA nu este prea distrasă de angajamentele sale din Irak şi Afganistan ca să apere interesele naţionale vitale din Asia. Alte jocuri de război au avut loc mai târziu în Marea Galbenă, în apele internaţionale din apropierea Chinei, demonstrând fără ocolişuri angajamentul Americii la libertatea mărilor în Asia. Aceste jocuri au fost urmate de vizita unui portavion american în Vietnam, primul de când s-a încheiat războiul din Vietnam, acum 35 de ani.
Deloc surprinzător, Coreea de Nord s-a plâns şi s-a opus jocurilor de război, ameninţând chiar şi cu un răspuns „fizic”. China, pe de altă parte, nu numai că a proclamat intervenţia lui Clinton pe tema insulelor din Marea Chinei de Sud un „atac”, dar a efectuat, de asemenea, manevre navale neprogramate în Marea Galbenă înainte de exerciţiul comun SUA-Coreea de Sud. Vizita lui Clinton a fost importantă nu numai pentru reafirmarea angajamentului american faţă de securitatea din Asia de Est şi Pacific, ci şi pentru că a expus toate contradicţiile fundamentale din politica chineză externă în faţa tuturor statelor din Asia. În 2005, liderii Chinei au anunţat o politică pentru o „lume armonioasă” şi şi-au stabilit ca scop legarea unor relaţii de prietenie cu alte ţări, în special cu vecinii săi. Dar, în august 2008, Comitetul Central al Partidului Comunist a declarat că „relaţiile externe ar trebui, în principal, să susţină construcţia economică”. Toate relaţiile externe au devenit, se pare, aservite preocupărilor interne. De exemplu, teama de răspândire a crizei în urma unui colaps al Coreii de Nord a determinat relaxarea politicii Chinei faţă de Nord. Intransigenţa chineză în privinţa insulelor din Marea Chinei de Sud este un rezultat direct al faptului că liderii chinezi cred că pe fundul mării se află o mină economică. Prin urmare, sarcina de a dezvolta relaţii regionale amiabile este aproape imposibilă pentru China.
În Asia, astăzi, oamenii speră că vizita lui Clinton îi va face pe conducătorii Chinei să înţeleagă că ţara trebuie să îşi testeze şi să îşi definească rolul global internaţional în primul rând în Asia. Retorica stridentă a Chinei, care se consideră un stat hegemonic, şi dispreţul arătat faţă de interesele vecinilor mai mici creează duşmănie, nu armonie. Într-adevăr, aceasta este calitatea relaţiei Chinei cu vecinii săi din Asia, în special cu India, Indonezia, Japonia, Rusia şi Coreea de Sud, care va fi în centrul încercării sale de a construi o imagine internaţională, arătând nu doar în regiune, ci şi pentru restul lumii tipul de mare putere ce China intenţionează să fie. O politică chineză de presiuni şi ameninţări grave împotriva Vietnamului şi/sau Insulelor Filipine, din cauza dreptului de proprietate asupra Insulelor Spratly, sau intimidarea deliberată a vecinilor mai mici ai Chinei din Asia de Sud va continua să declanşeze alarme peste Pacific şi să fie văzută ca o dovadă a ambiţiilor hegemonice ale regimului chinez. Cu excepţia cazului în care China demonstrează că poate ajunge la o înţelegere paşnică în litigiile de suveranitate cu vecinii săi, afirmaţiile sale depre o „ascensiune paşnică” vor fi neconvingătoare nu numai la Washington, ci şi în capitalele din Asia. Cu patruzeci de ani în urmă, deschiderea SUA către China lui Mao a şocat Japonia şi toate celelalte state din Asia. Vizita lui Clinton a avut efectul invers: a şocat China, iar unii speră că în acest mod comportamentul său în regiune se va schimba. Şi dacă despre un şoc se poate spune că este liniştitor, acesta cu siguranţă a liniştit grijile asiatice cu privire la angajamentul de lungă durată al Americii faţă de securitatea regională.
Yuriko Koike, fost consilier al ministrului japonez de Apărare şi Securitate naţională, este membru al opoziţiei în Dieta Japoniei.
www.project-syndicate.org
