Un spectacol regizat de Petrikă Ionesco nu trebuie ratat, pentru că există o foarte mare probabilitate să fii părtaș fie la un record artistic, fie la o punere în scenă care îi va șoca pe specialiști ori pe simplii privitori. Cu atât mai mult e o șansă rară seara de 20 septembrie, când, în cadrul Festivalului Enescu, Petrikă Ionesco este directorul multimedia pentru „Damnațiunea lui Faust”.
România liberă: Damnațiunea lui Faust, legenda dramatică a lui Berlioz, va fi însoțită de o proiecție de imagini ce vor curge pe un imens ecran led aflat pe scenă. Ce imagini ați ales pentru acest proiect multimedia?
Petrikă Ionesco: Fascinația lui Berlioz pentru lumea fantastică devine rapid, chiar de la începutul carierei sale de compozitor, o obsesie constantă. Lumea metamorfozelor, lumea atracției, seducției, contrastelor stridente, semnăturilor sardonice, umorului picant, usturător, lumea ilogică, tentaculară, a nebuniei ca dimensiune palpabilă a creației, țipătul etern al singurătății și disperarea artistului în fața cinismului societății în care trebuie să se integreze, această lume constant teatralizată, alienată, făcând să țâșnească din străfundurile sufletului uman demoni, creaturi cu aluri sataniste, silfide atrăgătoare, damnați populând infernul și cel al simptomelor depresiunii psihice, lumea halucinațiilor, întrepătrunsă organic cu aparițiile mistice, soboruri cerești înălțătoare, puternic iluminate, lumea extazelor, inspirate de misterele înconjurătoare ale existenței umane, devenind ferestre ale imaginației creatoare.
Acestea se regăsesc superb redate, de asemenea, în creația marilor artiști plasticieni pictori, constituind fără greș baza de inspirație și a tânărului Berlioz, culminând cu „Damnațiunea lui Faust”. Inspirație picturală împărtășită și de noi, pentru creația filmului care va acompania pas cu pas dramaturgia muzicii. O experiență foarte interesantă, fiind cea mai apropiată de dorința însuși a lui Berlioz.
După spusele lui – ce ciudățenie -, el a vrut să facă un spectacol de operă, dar fără decoruri sau costume. În nici un caz jucată pe scena unui teatru de operă, cum s-a întâmplat, din păcate, după moartea compozitorului, ca urmare a succesului enorm obținut de oratoriul său inițial compus pentru concert. Berlioz dorea o producție imaterială, văzută cu ochii spiritului, jucată pe scena ideală, cea a imaginației. Deci tragem concluzia că dorința lui Berlioz a fost să compună muzică pentru un spectacol imaterial, scăpat de greutatea încetinitoare și debusolantă a materiei.
Ce mijloc de expresie al imaginației mai imaterial există decât cel al cinema-ului?! Da, putem afirma că Berlioz a compus opera sa pentru cinema. Drama lui fiind faptul că acesta încă nu fusese inventat. Marele specialist în muzica lui Berlioz, John Warrack, exprima exact această stare: „O realizare cinematografică, necunoscută în epoca lui Berlioz, ar fi exact cea care corespunde dorinței sale. Alura e diferită, arena e impalpabilă, logica dramaturgică nu e cea a teatrului, ci a imaginației capabile să depășească legile fizice și să alerge cu compozitorul, într-o sclipire a gândirii, de la o scenă la altă, instalând un climat de hilaritate, tandrețe sau teroare”.
Deci, pentru prima dată în istoria muzicii, vom face o tentativă de a realiza visului lui Berlioz, într-o logică ce nu e precum a teatrului, ci a imaginației, capabil să se ridice deasupra legilor fizice, eliberat de greutatea încetinitoare a materiei. O succesiune rapidă de tranziții, pline de vigoare și spirit, sau tenebrele degradării, căutând în ele frumusețea frustră sau cea sublimă, printr-un mijloc de expresie care este filmul. Un cadru perfect propice dezvoltării unei meditații asupra experienței și a transgresării situației umane, arătând pericolul semnării unui contract implicând sufletul său.
Sunteți cunoscut ca un regizor expansiv și extravagant, căruia îi plac decorurile complexe. A rămas emblematică piesa Robert le Diable, din 1985, cu decoruri uriașe. Chiar și spectacolul dumneavoastră de la TNB, din 2015, Visul unei nopți de vară, a avut un decor consistent. Cum ați reușit să vă limitați, de data aceasta, pentru Damnațiunea lui Faust, la un singur ecran led?
Propunerea mea inițială era mai complexă, e adevărat. Participau și un grup de dansatori conduși de Gigi Căciuleanu. De asemenea, eu regizam o punere în spațiu a cântăreților și a corului, profitând de tot spațiul rămas între și în jurul orchestrei, de asemenea utilizând un practicabil în mijlocul publicului, reprezentând cabinetul de lucru al lui Faust.
Aceste mijloace mi-ar fi permis o citire mai contrastantă și organică, dezvoltând o dialectică relațională între film și realitate, mai interesantă și, bineînțeles, mult mai violentă și mai provocatoare. Nu mai intru în detalii. De-a lungul timpului, s-au ivit însă probleme bugetare, cât și de disponibilitate a interpreților și a tehnicii, așa că a trebuit să renunțăm. Poate data viitoare, pentru „redimensionarea” unui alt concert, tot în cadrul Festivalului.
Da, realizez că numele meu e legat de spectacole cu dimensiuni scenografice bătând recorduri, dar avem și mai multe decoruri în acest film decât în orice montare scenică. Satisfacția mea este intactă. Traversăm lumi ciudate, misterioase, fascinante, diferite. Mixând spații picturale, unele cu semnături cunoscute, elaborând noi febrilități vizuale, povestind prin ele legenda mistică a cunoașterii, creăm o bucurie, cei drept fără o extravaganță agresivă directă, dar totuși perceptibilă.
Dramaturgia vizuală principală a realizării este bazată pe ideea solitudinii lui Faust. Ideea nouă consistă prin faptul că, pe tot parcursul istoriei, el va sta închis în cabinetul său, într-un proces de meditație, cabinet care se află în castelul său pierdut pe un munte în nordul Germaniei. Cabinetul, Faust fiind doctor, un erudit cu multiple și largi cunoștințe, se află în interiorul unei mari biblioteci, conținând toată istoria vizuală a omenirii.
Din acest cabinet, meditând, el evadează mintal. De fiecare dată, cu fiecare nouă experiență spre fiecare nouă lume, zidurile se crapă sau devin transparente sau ferestrele se deschid și imaginația lui zboară spre noi experiențe, spre noi stări imaginative, care încetul cu încetul îl posedă, devin periculoase, conduc spre nebunie și, în final, spre pierzanie.
Pe Mefistofeles, el l-a dorit un nou mijloc, motor de cercetare care să îi permită a intra și traversa lumi necunoscute, periculoase, dar foarte atrăgătoare, fascinante. Această fugă constantă după un ideal, la romantici, este atât de puternică încât până și sinuciderea devine o experiență ultimă, mai atrăgătoare chiar decât oricare alta.
Vă place să șocați prin artă. „Un scandal superb”, cu aceste cuvinte minunate ați descris pentru un reportaj tv controversele declanșate de prima reprezentație a spectacolului „Nu puneți cătușe florilor“ de la Londra, din 1971. Cu ce ne veți „șoca” anul acesta, în Damnațiunea lui Faust?
Șocul cred că va fi tocmai faptul că nu voi șoca, în principiu, pe nimeni. Poate doar cu bucuria de a realiza. Chiar dacă am avut un buget mic, rămân totuși cu satisfacția de a realizA visul lui Berlioz, și asta după atâția ani de la moartea lui. La bază, la începutul programării festivalului, să nu uităm, era numai un concert dirijat de John Nelson, mare specialist în muzica lui Berlioz. S-a speriat, bineînțeles, auzind că vom practica diverse experiențe, în timpul derulării acestui spectacol, mai ales că timpul de lucru împreună, pe scenă, era foarte redus. M-am dus la Londra și apoi la el acasă, la Miami, să discutăm. Am avut un schimb bogat de idei. Este un adevărat Amiral, cum l-am poreclit de atunci. M-a convins să respectăm credibilitatea istoriei, păstrând derularea acțiunii într-o lume palpabilă, realistă. Am acceptat, încântat de colaborarea noastră.
Ați fost unul dintre regizorii interziși din România comunistă, sunteți unul dintre cei mai apreciați regizori din România prezentului. Care este relația dumneavoastră cu România?
Da, prima mea realizare într-un teatru profesionist la Nottara, cu „Conu Leonida față cu reacțiunea”, capodopera lui Caragiale, cu Ștefan Iordache tânăr și Radoff în travesti, geniali, spectacol care dura ore, fiindcă repetam de trei ori, cap coadă, tot textul piesei, dar de fiecare dată după ce trecuseră încă 25 de ani, a fost cenzurată definitiv de o comisie. Apoi, de neînțeles, am fost condamnat și la moarte chiar, după fugă mea în Occident, ca urmare a turneului Teatrului Bulandra, la Bienala din Florența.
Agresat, deci, puternic de România tinereții mele. Când revoluția s-a dezlănțuit, inima mea s-a dezghețat și a reînceput să bată puternic, spre stupefacția mea. Am organizat un gigantic spectacol de binefacere la Opera din Paris, la care au participat toți artiștii importanți din epocă. Ajuns apoi, imediat, în țară, am fost sfâșiat să constat tragedia monstruoasă și scleroza națiunii întregi, poate cea mai teribilă de pe întregul glob al acelor timpuri.
Credeam, sfâșiat, că va trebui un secol până ce acest cavou pustiu care era România să-și regăsească un suflet nou și condițiile unei resurecții. M-am înșelat deplin. Națiunea a reușit un miracol. Bucureștiul, care după revoluție era cel mai abscons și mort loc de pe glob, a devenit un centru creativ, cu un tineret superb, super cultivat, erudit chiar, fascinant. Un loc fierbinte, amestecând trăiri și o estetică caracteristică, un colaj, rar pentru o capitală europeană, rezultat al conviețuirii mai multor epoci simultan.
Am fost fericit când Festivalul „Enescu“ mi-a propus să creez „Œdipe”, capodopera lui indiscutabilă. Am reușit un spectacol demn de orice scenă de prim-plan internațională, dar întristat, în schimb, am realizat și mizeria administrației ONB, închistată în probleme de luptă de putere și a perpetuării inepțiilor organizatorice atât de arhaice.
Am mai fost chemat tot la ONB să montez „Macbeth”, în cadrul Festivalului Shakespeare. Spectacol foarte modern, deosebit, perfect susținut de soliștii și excepționalul cor al operei. Dar intrigile absurde, conduse de directorul de atunci, Arbore, m-au decepționat din nou.
Apoi am montat la TNB „Burghezul gentilom”, un splendid delir care a avut un succes de public excepțional pe o perioadă foarte lungă. Acțiunea se petrecea în Bucureștiul zilelor noastre. Monssieur Jourdain se numea Jurdănescu. Spectacolul, foarte provocator, a beneficiat de o producție importantă, cu o distribuție de excepție. Delir și recorduri de aplauze în fiecare seară. Aș fi putut să fiu fericit, în sfârșit, dar același procedeu, de intrigi nefaste și minciuni lansate contra mea au dezlănțuit ură și minciuni de care speram, cu comunismul și cenzura abjectă, să fi dispărut. Păcat, căci actori atât de magici, cu atâta temperament, „Made in Romania”, nu se mai găsesc.
Deci, momentan, sentimentele mele sunt foarte împărțite. Sunt încântat, chiar fascinat de români și de progresele enorme realizate în destul de scurt timp, de lumea atât de complexă și de colorată care s-a dezvoltat, dar foarte decepționat de meschinăria și micimea, chiar josnicia celor care luptă pentru a-și impune puterea în teatre, apărând un buric dizgrațios, îngâmfat și disproporționat de utilizat, intrigând contra a tot ce e nou.
Ați declarat că, în general, le spuneți prietenilor să nu vină să vadă spectacolele dumneavoastră, deoarece sunt proaste. Ce le recomandați acum, pentru seara de 20 septembrie, când la Sala Palatului va fi pusă în scenă Damnațiunea lui Faust?
Să vină, de acord, dar drogați, hipnotizați, alcoolizați, legați la ochi, luând în cantități mari pilule euforizante sau antidepresive. Mai bine toate astea la un loc și începând de la micul dejun deja.
