Persoanele care au trăit în lagăre au fost marcate pe viaţă de ororile pe care le-au trăit. În secolul 21, mulţi dintre ei ar fi diagnosticaţi cu afecţiunea stresului post-traumatic. În trecut însă, absenţa unui astfel de diagnostic însemna, de asemenea, şi lipsa unui tratament eficient.
Ca rezultat, o întreagă generaţie de copii a crescut în familii în care unul sau chiar ambii părinţi se luptau cu demoni emoţionali ascunşi, în acelaşi timp în care încercau să crească copii fericiţi. Tocmai de aceea, profilul emoţional al generaţiei a doua de supravieţuitori ai Holocaustului a fost îndelung studiat de psihologii din toată lumea.
De-a lungul anilor, experţii au studiat simptomele stresului post-traumatic la copiii supravieţuitorilor şi au găsit semne ale afecţiunii în comportamentul şi chiar în sângele lor- de exemplu, un nivel ridicat de cortizol, hormonul stresului. Oamenii de ştiinţă au presupus că aceste simptome sunt „învăţate”: atunci când creşti cu părinţi afectaţi de dispoziţii schimbătoare, iritabilitate şi agitaţie, simptome asociate stresului post-traumatic, eşti predispus să ajungi la rândul tău stresat şi neliniştit.
Un studiu recent sugerează însă că nu numai profilul emoţional al celei de-a doua generaţii poate fi afectat de trauma părinţilor, ci şi genele lor. Cercetarea a fost realizată de o echipă condusă de neurologul Isabelle Mansuy, de la Universitatea din Zurich.
Mansuy şi colegii săi s-au concentrat pe epigenetică, adică schimbarea genelor ca rezultat al unor factori de mediu, într-un mod care poate fi transmis generaţiilor următoare.
Echipa de cercetare a crescut şoareci încă de la naştere şi i-a separat într-un mod continuu şi neprevăzut de mamele lor, din momentul în care aveau doar o zi, până la 14 zile. După aceea, animalele au fost crescute, hrănite şi îngrijite normal, însă trauma timpurie şi-a spus cuvântul.
Copiii supravieţuitorilor din Irak pot moşteni şi ei traumele
La maturitate, cobaii au dezvoltat simptome specifice stresului post-traumatic, precum izolarea şi nervozitatea. Mai exact, genele lor funcţionau diferit de cele ale celorlalţi şoareci. Oamenii de ştiinţă au analizat cinci gene asociate comportamentului – cele mai importante sunt cea care reglează hormonii stresului şi cea responsabilă de secreţia serotoninei – rezultatele au arătat că toate sunt fie hiperreactive, fie hiporeactive, niciuna nefuncţionând însă la valorile normale.
În cadrul studiului, aceşti şoareci au fost echivalentul primei generaţii de supravieţuitori ai Holocaustului. Aceştia au devenit apoi părinţi şi, ca majoritatea masculilor din speciile animale, nu au mai avut nici o legătură cu urmaşii lor. Puii au fost crescuţi de mame care, spre deosebire de taţi, nu suferiseră traumele despărţirii. Când au crescut însă, şoarecii nu numai că au dezvoltat acelaşi comportament anxios, dar aveau şi aceeaşi modificare genetică. „Am observat diferenţele genetice atât la nivelul creierului puilor, cât şi în linia germinală a taţilor”, a spus Mansuy.
Studiile pe şoareci sunt în general limitate, mai ales când animalele reprezintă etalonul nu numai pentru biologia umană, ci şi pentru comportament. Totuşi, în acest caz, studiul pe cobai a constituit un avantaj, pentru că era irealizabil pe supravieţuitorii reali ai Holocaustului, din pricina faptului ca delimitarea trăsăturilor dobândite de cele moştenite ar fi fost mult mai dificilă.
Acest lucru nu înseamnă că unele studii nu ar fi putut fi realizate şi pe subiecţi umani, cu rezultate similare. Simpla analiză a sângelui, plasmei şi spermei recoltate de la voluntari ar fi putut dezvălui semne ale schimbărilor genetice asemănătoare cu cele observate la şoareci.
Holocaustul nu este singura experienţă traumatizantă care poate modela comportamentul şi genele. Supravieţuitorii din Afganistan, Irak sau Darfur dar şi cei care au crescut în familii abuzive pot dezvolta schimbări similare.
Supravieţuitorii Holocaustului rămân însă unul dintre cele mai potrivite grupuri pentru cercetare, datorită faptului că trauma lor a fost enormă, dar şi foarte cunoscută. Cu cât înţelegem însă mai bine preţul plătit de victime, dar şi de copiii acestora, cu atât vom fi mai capabili să le vindecăm rănile.
