O legendă vie a tirului românesc, Corneliu Ion a fost, rând pe rând, recordman mondial, campion olimpic, campion european şi medaliat la toate competiţiile majore de tir. A reuşit, în două rânduri, să atingă maximum de punctaj într-un concurs de pistol viteză – 600 din 600, iar după ce a abandonat activitatea competiţională a fost antrenor, iar mai apoi preşedinte al Federaţiei Române de Tir.
Acum pensionar, Corneliu Ion este fericit cu noul său stil de viaţă, departe de agitaţia din sportul românesc, dar, întâmplător, foarte aproape de poligonul de tir de la Tunari. Născut la Focşani, pe 27 iunie 1951, a activat încă de la început la clubul Steaua Bucureşti. În 1974 a intrat cu forţă în topurile internaţionale, cucerind medalia de argint la Campionatele Mondiale, iar în 1977, la Bucureşti, a devenit campion european. Principala sa performanţă a fost însă aurul olimpic obţinut în 1980, la Moscova. Un excelent sportiv, dar şi un student serios, Corneliu Ion a absolvit cu brio Academia de Ştiinţe Economice din Bucureşti, iar mai apoi a terminat Şcoala Internaţională de antrenori de tir de la Wiesbaden. Pregătirea de specialitate şi studiile economice i-au permis să ocupe cu succes diverse funcţii de manager în domeniul sportului.
Tirul este o disciplină mai puţin populară la noi. Cum aţi ajuns să practicaţi acest sport?
Cred că la majoritatea sporturilor individuale se ajunge din pură întâmplare. Eu am avut şansa ca în liceu, prin clasa a X-a, pe la vreo 16 ani, să am un profesor de sport fost mare trăgător de talere. Profesorul Ionescu. El a remarcat că aveam ceva talent la sport, că mă mişc bine la toate probele şi s-a gândit să mă ducă şi în poligon să vadă cum mă descurc cu pistolul. Iniţial, am acceptat din curiozitate, pentru că nici nu ştiam ce-i aia tir, iar apoi a început să-mi placă. Evident că iniţial nu m-am gândit nici o clipă la o carieră în sport. De aceea am şi dat la ASE, la seral. Am făcut statistică şi poate că asta m-a ajutat şi în sport. Cert este că tirul s-a lipit de mine şi contaminat am fost până am ieşit la pensie.
Aţi concurat până la 39 de ani, o vârstă nu foarte înaintată pentru un practicant al tirului. V-aţi temut de momentul în care a trebuit să vă retrageţi?
Este adevărat că tirul poate fi practicat şi după 40 de ani. Au existat sportivi care au tras şi până la 52 de ani. Depinde însă foarte mult de vârsta la care te-ai apucat de tirul de performanţă, pentru că în acest sport este vorba de un consum nervos extraordinar. Dacă te apuci la 25 de ani, atunci într-adevăr poţi să rămâi în competiţii până după 40 de ani fără probleme. Eu cred că m-am retras la momentul potrivit. Pentru că până la urmă totul este să nu laşi să treacă pe lângă tine momentul oportun pentru retragere. Altfel apar tot felul de regrete. Dacă te retragi prea devreme, te gândeşti că ai fi putut câştiga nu ştiu ce trofeu, iar dacă renunţi prea târziu, rişti să nu mai poţi avea rezultatele pe care ţi le-ai fi dorit şi lucrul acesta poate să te macine. Cât despre teama de a ieşi din activitatea competiţională, în general există, dar eu trebuie să recunosc, n-am avut-o. Eram deja preşedintele Federaţiei, iar când m-am retras am făcut-o pentru a avea mai mult timp pentru latura administrativă a performanţei.
Niciunul dintre copiii dumneavoastră nu a făcut sport de performanţă. Credeţi că vreunul dintre nepoţi vă va moşteni talentul?
Sper. De copii, recunosc că nu prea am avut timp să mă ocup. 30 de ani am fost mai mult pe drumuri, între două cantonamente, campionate europene sau mondiale sau jocuri olimpice. Acum însă sper să mă revanşez faţă de nepoţica din partea fiicei mele. Când avea un an şi ceva, şi-a pierdut tatăl şi de atunci eu şi soţia mea ne ocupăm de ea, ajutând-o pe fiica noastră. Poate va iubi tirul când va fi mai mare, pentru că se joacă numai cu puşti şi pistoale. Aproape că nu o interesează păpuşile. Este adevărat că această pasiune pentru arme se trage din faptul că are doi verişori mai mari şi a adoptat stilul lor de joacă. Peste câţiva ani o voi duce însă la poligon să tragă de-adevăratelea. Din păcate, pe nepoţelul din partea fiului meu îl văd foarte rar, pentru că de 7 ani este plecat împreună cu părinţii în Canada, la Montreal. Anul viitor voi merge şi eu acolo în vizită. Abia aştept. Mă voi întoarce la Montreal după 35 de ani, pentru că de la Jocurile Olimpice n-am mai fost niciodată acolo. Am emoţii încă de pe acum.
Aveţi amintiri plăcute de la Montreal?
Nu prea. La întrecerile olimpice de atunci mi s-a stricat pistolul în timpul concursului şi am ratat podiumul. M-am clasat doar pe locul 5 şi asta m-a supărat foarte tare. Acum însă abia aştept să revăd locurile acelea. Să merg în zona unde a fost Satul Olimpic, la Sala Sporturilor. Va fi extraordinar.
Tirul este o disciplină specială. Ce este cel mai dificil în acest sport?
Să-ţi stăpâneşti nervii. Tirul este un sport static, dar foarte tehnic, şi necesită un echilibru nervos extraordinar. Faptul că nu te poţi descărca dinamic te încarcă mult psihic şi emoţional. La majoritatea celorlalte sporturi, emoţiile ţin până în momentul startului. Apoi toate tensiunile sunt eliberate în timpul competiţiei. Or, la tir, înainte de concurs, trebuie să te lupţi mai întâi cu tine însuţi pentru a-ţi linişti pulsul de 130-140 de bătăi pe minut la sub o sută, iar stresul este uriaş. Aceeaşi încărcătură nervoasă se menţine şi pe parcursul întrecerii. Nu e uşor deloc.
V-aţi retras de tot din viaţa sportivă sau mai mergeţi totuşi pe la poligon?
Întâmplător, mi-am făcut o căsuţă la zece minute de poligonul de la Tunari. Aşa a fost ocazia la vremea respectivă. Acum mă bucur mult că pot să ajung imediat să-i văd pe sportivi, să le mai dau sfaturi. Nu mă deranjează să privesc totul liniştit din afară.
Aţi făcut sport într-o perioadă când performanţele erau răsplătite mai mult cu strângeri de mână şi mai puţin cu bani. Regretaţi că nu v-aţi ales o altă meserie?
Deloc. Este adevărat că atunci se făcea mai multă performanţă şi se luau mai puţini bani, dar satisfacţiile parcă erau mai mari. Acum se face mai puţină performanţă şi se câştigă mai mulţi bani. Înainte de ’89, ca sportiv aveai şansa să călătoreşti mai mult prin lume, să ai alte deschideri, iar pentru majoritatea performerilor din acea vreme acest lucru era extraordinar. Acum sunt bucuros că primesc acea rentă viageră cu ajutorul căreia pot privi liniştit spre viitor şi cu satisfacţie şi mai mare la trecut.
7 întrebări rapide
Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?
Atunci când am cucerit titlul olimpic, la Moscova. A fost o întrecere epuizantă, însă, în final, după nu mai puţin de trei manşe de baraj am reuşit să-l bat pe est-germanul Jurgen Wiefel.
Care este cel mai mare regret?
Pe plan sportiv, regret incidentul de la Montreal, când mi s-a stricat arma în timpul concursului olimpic. Pe plan personal, regret că mi-am pierdut ginerele şi că nepoţica mea creşte fără tată.
O dorinţă încă nerealizată?
E greu de spus. Pentru că au fost multe nerealizări pe o parte, compensate însă de realizările din alte domenii.
Puteţi spune trei lucruri pe care le-aţi lua pe o insulă pustie?
O carte mare, frumoasă, care să se termine cât mai greu, pentru că azi citesc mai puţin decât odinioară. Apoi, mi-aş lua o pipă, cu un pachet cu tutun bun, şi o umbrelă.
De ce vă temeţi cel mai mult în viaţă?
Să nu fiu independent.
Care este ultima carte pe care aţi citit-o?
„Acolo unde se avântă vulturii”.
Cine a fost modelul în carieră?
Atanasiu Virgil, campionul mondial la tir din 1966. Mai întâi l-am egalat la performanţe şi apoi l-am depăşit, după care am rămas prieteni.
1. 600
Maximum de punctaj, 600 din 600, a reuşit, să atingă în două rânduri într-un concurs de pistol viteză.
2. 4 olimpiade
A participat la patru ediţii ale Jocurilor Olimpice, la Montreal (1976), Moscova (1980), Los Angeles (1984) şi Seul (1988).
3. Două medalii olimpice
A cucerit titlul la Moscova şi medalia de argint la Los Angeles.
4. 34 de ani
A fost vârsta la care a cucerit ultimul trofeu din carieră, medalia de aur la Campionatele Europene.
5. 2011
Anul în care va merge din nou la Montreal, pentru prima dată după participarea sa la Jocurile Olimpice.
