In urma cu trei luni am pus la cale o expozitie de fotografie intitulata, nu intimplator, www.distrugeri.ro, mai precis numele site-ului creat de Ordinului Arhitectilor din România pentru a face cronica distrugerilor de patrimoniu arhitectural. Acest demers a fost un gest de disperare. Disperarea de a asista la amplificarea aparent incontrolabila a unui fenomen cu un dublu efect nociv: distrugerea cvasi programata a cladirilor care alcatuiesc patrimoniul nostru (clasat sau nu) dublata de proliferarea unui ersatz de arhitectura fara viitor dar care ne obliga la un prezent estetic si stilistic alienant.
Moi, quand je suis sorti de l’école, j’avais décidé de ne pas construire et de ne faire qu’un acte d’entretien ou de transformation » (Eu, cind am terminat scoala, am decis sa nu construiesc si sa fac doar un act de intretinere si de transformare), spune Patrick Bouchain, 65 de ani , arhitect si scenograf francez invitat de Excelenta sa ambasadorul Henri Paul sa tina o conferinta la care am vazut prea putini arhitecti in public. « Multa vreme arhitectii au considerat ca ceea ce se numeste reabilitare sau restaurare nu este sinonim cu modernitatea…. Contrar a ceea ce gindesc arhitectii, atunci cind transformi o cladire existenta vorbesti intr-o mai mare masura despre arhitectura decit atunci cind construiesti o cladire noua… Sunt impotriva conceptului de tabula rasa si in favoarea transformarii lucrurilor care exista deja. Nu pentru a pastra totul sub pretextul ca trecutul este indispensabil, ci dimpotriva, pentru a trasforma lucrurile si a le face sa devina contemporane ».
Am retinut acest pasaj din conferinta domnului Bouchain pentru ca ilustreaza perfect un dublu deziderat al societatii civile : acela de a se pune capat demolarilor excesive din ultimii douazeci de ani si de a se reintegra in circuitul economic, social si cultural cladiri existente care merita si trebuie pastrate. Se poate construi si fara a distruge existentul, atunci cind acesta are valoare istorica si/sau arhitecturala. Ni se explica pina la saturatie ca menirea unui arhitect este aceea de a construi. Suntem de acord cu acest enunt cu conditia ca el sa fie nuantat printr-o comunicare reala si eficienta a profesiei cu societatea, care este, in fond, beneficiarul final al interventiei oricarui arhitect.
Ce ne dorim? O mai mare implicare a arhitectilor in protejarea patrimoniului si o arhitectura noua de buna calitate, din care sa fie alungate compromisul compromitator (daca imi ingaduiti) in favoarea proiectelor de specula imobiliara si atitudinea narcisica a acelor profesionisti pentru care doar opera lor conteaza, indiferent de contextul in care aceasta este amplasata.
Arhitectul Dorin Stefan mentiona, in prezentarea unuia din proiectele sale, ideea de negociere dintre oras si investitor. Eu nu percep din aceasta negociere, daca ea chiar exista, decit acele efecte care ii sunt favorabile investitorului in detrimentul locuitorului Cetatii ce sunt. Iar in situatiile rarissime in care acest scenariu nu s-a confirmat, rezolvarea in favoarea orasului s-a datorat aproape exclusiv societatii civile.
Ce nu ne dorim? O societate in care arhitectii si societatea civila sa se situeze aproape sistematic pe pozitii antagonice. Orasul trebuie sa creasca si sa se dezvolte, dar nu cu orice pret. Cum sa intelegem noi, cei care nu suntem arhitecti dar ne iubim orasul, ca din sutele sau miile de terenuri virane din Bucuresti, care se transforma inevitabil in sordide gropi de gunoi, un imobil de birouri nu poate creste decit in centrul si asa prea aglomerat al orasului, prin sacrificarea unui monument de arhitectura de categoria A, semnat de unul din marii arhitecti romani, ca in cazul Marmorosch-Blank ? Sau in cazul palatului Stirbei ?
Bucurestiul este atestat de la 1459, insa fondul construit pastrat din primele 4 secole ale existentei sale este aproape inexistent, iar aceasta realitate se datoreaza nu numai perisabilitatii materialelor de constructie a acelor vremuri , calamitatilor naturale si razboaielor, ci si, intr-o mare masura, distrugerilor provocate de locuitori, de municipalitate si de… arhitecti.
Tinind cont de faptul ca patrimoniul construit este o resursa neregenerabila si ca deja s-a distrus indecent de mult, este nevoie astazi, mai mult ca oricind, de o masa critica a acelora care sa pretuiasca patrimoniul cultural construit si care sa fie dispusi sa actioneze cu profesionalism, inteligenta si sensibilitate pentru pastrarea acestuia, iar arhitectii au datoria morala sa contribuie la crearea acestei mase critice care sa faca o diferenta.
Dincolo de faptul ca patrimoniul arhitectural este o componenta definitorie a identitatii noastre nationale, iar prezervarea lui tine de respectul pe care il datoram istoriei si traditiilor noastre, exista si o miza de viitor : politicile de dezvoltare durabila trebuie sa integreze patrimoniul ca factor de dezvoltare, in interesul tuturor cetatenilor.
Profesia de arhitect este frumoasa si nobila. Asteptam de la contemporanii nostri care o practica sa-i restituie prestigiul si sa o practice cu respectarea codului deontologic al profesiei si a dreptului nostru, al tuturor, la patrimoniu si la o arhitectura de buna calitate.
