Unde îl pune America pe Dumnezeu? De-a lungul istoriei, au existat întotdeauna tensiuni între separarea Bisericii de stat, consacrată prin Constituţia Statelor Unite ale Americii, şi avânturile periodice ale credinţei religioase, chiar şi ale extremismului religios, care caută un debuşeu în procesul politic – sau chiar încearcă să-l domine. Nicăieri această tensiune nu este mai vizibilă astăzi decât în lupta pentru sufletul politic al mişcării Tea Party. Pentru că, după ce coaliţia în jurul dreptei religioase, care a dominat conservatorismul american începând cu anii 1980, a început să se destrame, unele dintre aceleaşi elemente fundamentalist creştine au încercat să absoarbă – unii ar spune să preia – mişcarea iniţial nonsectară Tea Party. Mişcarea Tea Party a fost iniţiată în mod lăudabil de câţiva fondatori – liberali, constituţionalişti înflăcăraţi şi oameni obişnuiţi, alarmaţi de suprimarea libertăţilor, fie de către George W. Bush, fie de către Barack Obama. Liberalii, desigur, au tendinţa de a înţelege separarea Bisericii de stat în felul următor: dacă nu doriţi un guvern care să intervină în viaţa voastră, cu siguranţă nu vreţi să vă spună cum să vă rugaţi.
Acest impuls anticonducători este o tradiţie onorată de mult timp în America, unde advocacy-ul pentru separarea Bisericii de stat – o opinie radicală în secolul al XVIII-lea – a fost condus de experienţele minorităţilor religioase, cum ar fi quakerii, hughenoţii şi puritanii, toţi cei care au suferit persecuţii religioase în Marea Britanie şi Franţa. Din păcate, fanatismul religios are, de asemenea, o lungă istorie în America şi există grupuri puternice care nu pot accepta faptul că Dumnezeu nu a intenţionat ca SUA să fie o naţiune creştină. Ronald Reagan a sesizat beneficiile exploatării acestor circumscripţii electorale şi a introdus primul element de credinţă sub „cortul mai mare” al conservatorismului laic. Din anii 1980, „războaiele culturale” despre homosexualitate, avort şi educaţie sexuală sau alte mesaje codificate despre valorile religioase au servit pentru mobilizarea dreptei religioase. Mărturisirea timpurie a lui Bush despre experienţa lui de convertire a fost oferită în sondajele despre toleranţă ale creştinilor fundamentalişti.
Dar, în faţa unei recesiuni severe şi a unor războaie reale interminabile, problemele legate de butonul fierbinte al „războiului cultural” nu au puterea mobilizatoare pe care au avut-o odinioară. În plus, mişcarea creştină conservatoare s-a fragmentat în lipsa unui conducător, în condiţiile în care mulţi dintre liderii săi au murit, alţii sunt compromişi de scandaluri sexuale, iar alţii sunt percepuţi ca fiind din ce în ce mai nebuni. Acesta este motivul pentru care arhitecţii dreptului religios – mulţi dintre ei consultanţi politici profesionişti care nu au nici o legătură organică cu mişcarea – văd Tea Party ca pe marele premiu pe care trebuie să îl submineze, ca apoi să îl poată domina. Dovezile sunt peste tot. Evenimentele organizate de Tea Party la începutul anului au fost dominate de probleme laice: rezerva federală, politica monetară, taxele, mărimea guvernului şi, mai presus de toate, Constituţia. Astăzi, intelectualii şi grupurile de presiune de dreapta pompează bani în site-urile şi evenimentele „marca Tea Party”, alterând mesajul acestei mişcări prin înclinaţia spre o „cultură a războiului” din ce în ce mai vizibilă.
De exemplu, pe site-urile Townhall.com şi LibertyCentral.org, explicaţiile din Constituţie stau lângă articole care îndeamnă cetăţenii să ia măsuri împotriva construirii unei moschei în locul Turnurilor Gemene din New York. Pe de altă parte, o mişcare aparent lăudabilă care a făcut o petiţie pentru a restabili valorile constituţionale la nivel naţional s-a dovedit a fi o încercare de a introduce valorile creştine în legislaţia de stat. De asemenea, la început, mişcarea Tea Party nu a arătat nici un interes pentru limbajul rasist sau iconografie, dar în ultima perioadă a promovat din ce în ce mai des astfel de mesaje demagogice. Mesajul liberal al mişcării este acum în mod regulat subminat de paranoia antimusulmană şi contrazis de susţinerea activă a iniţiativelor, precum arestarea în masă, fără un proces echitabil, a imigranţilor fără documente din Arizona. Consultanţii politici din spatele acestei schimbări ştiu că apelurile şoviniste funcţionează în America – mai ales în momente de stres economic şi tulburare politică. Dar, probabil, destul de mulţi americani vor ţine ochii deschişi de această dată şi vor învăţa din istorie.
Cu un secol în urmă, o naţiune în cadrul căreia a apărut democraţia modernă a fost cuprinsă de o febră politică ce a împins oamenii obişnuiţi să aleagă partea bazată pe o demagogie rasistă. Tacticieni politici cinici au manipulat opinia populară – prin intermediul propagandei în ceea ce părea o presă liberă şi printr-un discurs politic care inspira ură – să se unească pentru a efectua un avort masiv spontan de justiţie, prin demonizarea unei minorităţi religioase în schimbul unui câştig politic. Nu este nesemnificativ faptul că această isterie a fost iniţiată în numele luptei împotriva „trădării de ţară” şi pentru asigurarea „securităţii naţionale”. De asemenea, grăitor este faptul că membrul acuzat al minorităţii religioase urâte a fost închis pe viaţă şi condamnat printr-o pedeapsă – izolare pe o insulă la 3.000 de mile distanţă – care a fost inventată doar pentru el, după condamnarea sa. Naţiunea care s-a definit prin credinţa în libertate şi raţiune pentru mai mult de o sută de ani a fost sedusă de cel mai barbar bigotism bazat pe credinţă. Chiar şi oamenii civilizaţi şi educaţi au acceptat această credinţă. Nu doar SUA au fost cuprinse de acest val de paranoia rasistă, ci şi Franţa, leagănul „libertăţii, fraternităţii şi egalităţii”. Iar minoritatea „trădătoare” urâtă nu a fost cea musulmană, ci comunitatea evreiască.
Într-adevăr, cea mai importantă carte pe care un student din America o poate citi în acest moment ca să înţeleagă climatul politic malign de astăzi este perspectiva admirabilă a lui Ruth Harris asupra afacerii Dreyfus din cartea Omul de pe Insula Diavolului. Harris reciteşte celebrul proces pentru a demonstra cum chiar şi cea mai mare dintre democraţii se poate clătina atunci când oamenii buni îşi abandonează principiile şi când propaganda agresivă îi determină pe liderii politici să erodeze echilibrul şi controalele democratice în numele „securităţii naţionale”. Evreii americani, în special, trebuie să îşi amintească faptul că, atunci când o minoritate religioasă este ţinta atacurilor, toate minorităţile religioase sunt la risc. Franţa şi-a recâştigat, în cele din urmă, sufletul, dar la mult timp după o eclipsă a celor mai preţuite valori democratice ale sale. Americanii – şi Tea Party – ar trebui să se uite la Franţa cu un secol în urmă, când fanatismul religios a deturnat constituţionalismul, iar apoi să analizeze cu atenţie propria situaţie.
Naomi Wolf este activist politic şi critic social. Cea mai recentă carte a ei este „Dă-mi Libertate: un manual pentru Revoluţionarii americani”.
www.project-syndicate.org
