În urmă cu şase ani, mai mulţi angajaţi ai Direcţiei de Finanţe Mureş erau trimişi în judecată de DNA pentru fapte de corupţie, în baza unui denunţ al unui controversat om de afaceri, acuzat la rândul său că ar fi beneficiat de rambursări ilegale de TVA. Afaceristul e liber, iar angajaţii de la Finanţe au condamnaţi, în majoritatea lor, cu suspendare. Cu o singură excepţie: tânărul A.B., a cărui anchetă a început pe când era militar în termen. După şase ani de procese din care nouă luni de arest preventiv, A.B. a fost condamnat la cinci ani şi jumătate de închisoare cu executare pentru fapte de corupţie. In iunie 2010, a fost încarcerat. De atunci, A.B. îşi pune zilnic pe hârtie gândurile şi trăirile de după gratii, iar curioşii le pot citi pe un blog, intitulat după filmul „Eu când vreau să fluier, fluier”: http://eucandvreausafluierfluier.wordpress.com/.
Impresii de după gratii
Aparent este greu de crezut că un deţinut poate să ţină, aproape zi de zi, asemenea blog. Asta cu atât mai mult cu cât, lucru confirmat şi de directorul Penitenciarului de la Târgu-Mureş, Ioan Hăbălău, deţinuţii nu au voie nici să deţină nici telefoane mobile, nici nu au acces internet. Ieri, l-am vizitat pe A.B. la penitenciar pentru a afla cum si-a făcut blog, pentru că este practic pentru prima oară când, de după gratii, răzbat scrieri sub formă de jurnal. „Am scris pur şi simplu pentru mine, în primele zile pentru a-mi face mai uşoară trecerea”, îmi spune A. B., care a venit la vorbitor însoţit de agenda care pare singurul lucru de care nu se desparte aici, departe de lumea liberă. „Ceea ce am scris am trimis ulterior acasă, alor mei, iar apariţia pe blog nu a fost o chestiune premeditată. Nu m-am gândit niciodată ca lucrurile astea să apară”, povesteşte A. B. Acesta adaugă că un cunoscut i-a propus să îşi facă blogul care este „alimentat” zilnic cu textele pe care el le expediază sub formă de scrisori prietenei sale. Din 28 iulie, însă pe „blogul de după gratii” nu a mai fost postat nimic. „Am scris în continuare, dar probabil nu au primit încă scrisorile mele. E un decalaj de câteva zile”, explică deţinutul, care spune că ar fi curios să vadă cum apar scrierile sale pe blog, cu atât mai mult cu cât a primit semnale că unele din textele sale ar avea greşeli de exprimare sau de ortografie. El este însă conştient de faptul că acest lucru va fi posibil doar dacă va fi pus în libertate. Până atunci însă spune că va continua să scrie. De ce? Explică chiar el. „Să fii funcţionar, parte a unui proces înscenat, după şase ani să nu ştii de ce eşti acuzat, dar să stai condamnat în puşcărie, e greu”, spune A.B, care transmite pe blogul său toate problemele cu care se confruntă un om care şi-a pierdut peste noapte libertatea.
Postări de pe blog
Iată ce scrie pe 27 iulie, la exact şase ani de la data primei sale arestări. „Azi se împlinesc 6 ani de când a început acest coşmar pentru mine. Nimic nu a mai contat de atunci decât acest proces. Viaţa mea, aşa cum era până la acel moment, a dispărut, s-a transformat în ceea ce este astăzi, o înşiruire de momente chinuitoare şi deznădejde fără de speranţă. Tot ceea ce m-am străduit să devin s-a pierdut! Sentimentele care azi mă încearcă sunt contradictorii. Pe de o parte reamintirea momentului arestării îmi stârneşte dureri vii, cu vizualizarea exactă a celor 3 ore de negociere a reţinerii de către Sandu Marin. Momentul în care mi-a zis să vin într-o oră cu un avocat, ruga mea din Catedrala Mică, momentul reţinerii propriu-zise cu întocmirea în fals de către ei a proceselor verbale, cele atât de contestate de mine, insistenţa lui în a le semna, coerciţia fizică aplicată de Postolache la momentul punerii cătuşelor, venirea poliţiştilor de la arest, scoaterea mea filmată din sediul P.N.A. şi cu marea de ziarişti fotografiind depunerea pe arestul poliţiei, telefonul dat acasă, primul contact cu mediul penitenciar…. Astea şi alte multe încă altele…
Pe de altă parte, sentimentul de lehamite, de acceptare a soartei pe care Dumneze mi-a hărăzit-o. Ideea de capitulare necondiţionată în faţa vicisitudinilor vieţii. Acel sentiment de implacabilitate a sorţii, conştiinţa faptului că viaţa şi persoana mea nu contează în ochii semenilor mei. Şi, nu în ultimul rând, deznădejdea din sufletul meu şi pierdera speranţei!”
Mai emoţional se vrea textul scris pe 24 iulie: „Observ că toată viaţa mea am uitat-o. Totul se rezumă doar la mediul actual, la conflictele şi oamenii lângă care sunt obligat să-mi duc existenţa. Iar traiul alături de 17 infractori ostili, criminali, violatori, tâlhari sau hoţi nu se numără printre dorinţele mele de viaţă. E un război de uzură în care tot timpul eşti ameninţat, înjurat, spurcat, blestemat, nu ai nu moment de linişte în care poţi lăsa garda jos. Nu asta meritam, Doamne! Nu atâtea chinuri! Şi când mă gândesc că soarta asta mi-au hărăzit-o alţi oameni, deznădejdea mă cuprinde. De ce nu mă pot trezi în patul meu? De ce nu pot sta lângă bătrânii mei părinţi? De ce viaţa mea a însemnat atât de puţin pentru judecători ca Grosu, Aron Zglimbea sau alţii?”
Sau poate textul din 18 aprilie 2010… „Stau la fereastră şi simt mirosul libertăţii. E greu să treci prin viaţă având parte de evenimentele prin care am trecut eu. Mă tot întreb oare ce eram acum dacă în 2004 nu eram chemat la PNA? Eu eram fericit? Aş fi reuşit să-mi fac familia pe care mi-o doresc de atâta timp? Aş fi avut un alt zâmbet? Câţi copii aş fi avut? Cum aş fi fost fără toată amărăciunea asta din suflet?”, mai scrie bloggerul de după gratii.
