Propunerea surprinzătoare a introducerii unui impozit pe avere a pus în lumină inadvertenţele şi mizeriile aşa-zisului capitalism din România. Propunere surprinzătoare, pentru că, deşi a venit de la un social-democrat, nu prea era aşteptată din partea vreunui reprezentant al clasei politice actuale din România, indiferent din ce zonă a spectrului parlamentar. Aşa-zis capitalism, pentru că de douăzeci de ani, de când s-a pretins că se trece pe calea acestuia, niciodată nu s-au aplicat în societatea românească principiile şi regulile capitaliste: ai proprietatea, ai decizia, dar şi responsabilitatea! În România, indiferent că proprietatea aparţine capitalului autohton sau capitalului străin, responsabilitatea nu urmează firesc matricea deciziei, câştigurile fiind privatizate, dar pierderile fiind aruncate în cârca întregului popor, în chipul cel mai comunist posibil. Nemaipunând la socoteală că averile acumulate de unii nu provin din diferenţierile de performanţă, cântate de capitalism, respectiv diferenţierile din salarii şi din profituri, ci din furturi.
Nu s-ar putea spune că iniţiativa nu a avut ecou, inclusiv mediatic. Nu s-ar putea să nu se observe însă că n-a avut susţinere. Mai toată lumea celor care au un cuvânt de spus în media a vorbit cu jumătate de gură. Nici critici prea severe – căci, vai, n-ar fi dat bine într-o perioadă de criză -, dar nici vreun sprijin articulat! E straniu însă că un asemenea sprijin n-a venit de la cei care n-ar fi fost afectaţi, căci trăiesc în sărăcie, şi nu în bogăţie. Cei eventual vizaţi au evitat să se manifeste, probabil din aceleaşi considerente politice, dar este de presupus că pe dedesubt au căutat boicotarea unei eventuale implementări. Cei dintre eventualii vizaţi care au găsit totuşi cu cale să reacţioneze au făcut-o tăios, cu acuze răsuflate de întoarcere la comunism şi cu tânguieli privind sacrificiul pe care îl fac ei de a-şi lăsa averile în România şi de a nu le căuta fructificări superioare prin străinătăţuri!
O adevărată deziluzie a dezbaterii publice asupra impozitului pe avere a fost că, cel mai probabil în mod deliberat, discuţia a fost plasată pe terenul crizei – ca o măsură excepţională legată de contextul nefericit al acesteia. Când, de fapt, o eventuală măsură de impunere a averilor mari în România n-ar trebui să aibă nici o legătură cu criza, impozitarea reclamându-se nu excepţional în contextul crizei, ci prin natura curentă a lucrurilor în legătură îndeosebi cu modul în care au fost făcute averile. Mai mult, în încercarea de delegitimare, s-a insistat pe faptul că ar fi un fel de taxă haiducească ce ia de la bogaţi şi dă la săraci! Or, lucrurile stau exact invers: având în vedere că în România averile s-au făcut din furt, s-ar restitui măcar ceva din ceea ce actualii bogaţi au luat de la săraci! Încă şi mai şi: pentru a scuza cumva cutezanţa eventualei introduceri a unei asemenea măsuri haiduceşti, susţinătorii au menţionat că taxe pe averi ar mai exista în ţări precum Franţa, Norvegia sau Elveţia, adică ţări capitaliste. S-a ignorat că nuanţe haiduceşti poate avea măsura în aceste ţări, oricum nu în România!
Dacă s-ar responsabiliza modul în care au fost făcute averile în România, s-ar avea o altă viziune asupra introducerii unei taxe asupra averilor, ca o penalizare nu a averilor în sine, ci a modului în care s-au făcut. Şi cei vizaţi nu numai că ar restitui o parte din ceea ce în afara legii sau la marginea legii au luat de la alţii, dar ar obţine implicit şi o legitimare – regretabilă, totuşi o legitimare – oficială a averilor lor.
