Recenta reuniune a Grupului celor 20 – masa noii puteri mondiale, la care se aşază, alături de puterile consacrate ale lumii, marile ţări aşa-zis emergente, în frunte cu China, India şi Brazilia – a demonstrat clar că, în materie de criză, abordarea este „se salvează cine poate!”. Mai mult însă decât anterioarele trei reuniuni G 20 de la declanşarea crizei, aceasta din urmă a evidenţiat că, dacă în faţa pericolelor ce băteau la uşă tot s-a mai găsit o abordare comună, chiar dacă nu concertată, acum, după trecerea furiei, unicul compromis posibil a fost de a se oficializa soluţia pe cont propriu. Liderii mondiali nu s-au putut pune de acord nici în legătură cu o suprataxare a băncilor, nici în legătură cu impunerea unei taxe pe tranzacţiile financiare, făcute până mai ieri responsabile directe şi indirecte de izbucnirea crizei. Problema-cheie a reuniunii în cazul căreia s-a aplicat deschis soluţia „face fiecare ce consideră necesar” a fost menţinerea sau retragerea măsurilor de stimulare economică şi dimensionarea în anii ce vin a deficitelor bugetare.
Actuala criză a avut la bază o extindere necontrolată a îndatorărilor, peste creşterea veniturilor, ceea ce a creat un „bubble” care, inevitabil, avea să se spargă. Pentru a opri efectele distructive ale spargerii acestui „bubble” financiar asupra economiei reale, s-a considerat, aproape unanim, la vremea aceea, că inocularea în economie a unor stimulente de origine monetară sau fiscală ar putea opri scăderea economiei prin împingerea în sus a producţiei şi consumului. Au fost cheltuite în acest sens de către autorităţile statale sute, chiar mii de miliarde (euro sau dolari) pentru stimularea investiţiilor şi încurajarea creşterii cererii. Dobânzile au fost reduse practic la zero, în scopul reluării şi promovării creditării. SUA au fost campionul absolut în materie de stimulente, în America inoculându-se sume echivalente cu aproape două PIB-uri americane. Nu întâmplător, pentru că, graţie privilegiilor internaţionale ale dolarului, America îşi poate finanţa îndatorarea pe care au provocat-o aceste stimulente cu propria monedă (nu cu moneda altuia, precum alte ţări), deci mai tipărind încă nişte dolari a căror emisiune, în virtutea privilegiilor respective, este acoperită în parte de alte popoare. La celălalt pol s-a situat Germania, care, în virtutea concepţiilor conservatoare dominante în această ţară, s-a ferit de a băga în piaţă prea mari stimulente, pentru că, inevitabil, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, acestea vor fi trebuit, într-un fel sau altul, plătite, dacă nu altfel, oricum printr-o inflaţie devastatoare.
SUA doresc în continuare menţinerea în piaţă a stimulentelor pentru a nu se pierde momentul revenirii economice şi perspectiva consolidării acesteia. De datoriile şi deficitele care continuă să se acumuleze nu le pasă, căci într-o mare măsură le finanţează şi deci suportă alţii. Dimpotrivă, Germania – care are pe cap tot felul de vărgăleţi de prin Sudul şi Estul Europei ce vor să trăiască pe datorie precum America, fără a fi America, şi care o fac indirect pe banul german sau cu garanţia germană – nici nu se gândeşte la altceva decât să retragă cât mai rapid, şi cu orice preţ, stimulentele monetare de pe piaţă. Ba, mai mult, să aducă deficitele bugetare – inclusiv cel propriu, dar oricum şi înainte de toate, pe cele ale vărgăleţilor – la jumătatea celor actuale până în 2013! Soluţia reuniunii G 20 „face fiecare ce vrea” în funcţie de circumstanţele naţionale va crea probabil mari disfuncţii pe pieţe. Mulţi se tem – având în vedere diferenţierile de dimensiune, precum şi problemele euro – că Germania, tot încercând să-şi disciplineze bugetar vărgăleţii din propria parohie, va fi pusă de piaţa însăşi să finanţeze tot mai mult indisciplina bugetară americană.
