Trei publicaţii occidentale au criticat, săptămâna trecută, România pentru că introduce „pe uşa din dos” în Uniunea Europeană un milion de cetăţeni ai Republicii Moldova, prin acordarea cetăţeniei române. Că bunicilor sau părinţilor acestora li se răpise cetăţenia română prin invazia Armatei Roşii în 1940, asta nici una dintre faimoasele gazete care se ocupă de caz nu pare a şti. Să observăm că supărarea occidentală vine la foarte scurt timp după aceea a Moscovei, cauzată de declararea zilei de 28 iunie ca zi a ocupaţiei sovietice.
Am putea să le numărăm şi noi vesticilor cetăţeniile acordate unor sute de mii de persoane din Pakistan, Turcia sau Africa. În general, din fostele colonii. Pare firesc: dacă voi introduceţi pe uşa cetăţeniei – eu n-am să spun „din dos”, cum fac ei – o mulţime de persoane defavorizate de pe alte continente, faţă de care consideraţi că aveţi anumite responsabilităţi, noi le restituim foştilor cetăţeni români sau urmaşilor lor un statut pe care ocupaţia sovietică li l-a răpit.
Acum 151 de ani, când Ţările Române au vrut să se unească, puterile europene le-au pus condiţii, ca să nu-i supere pe turci. Azi, guvernele nu spun încă nimic despre acordarea cetăţeniei românilor basarabeni, dar câteva trompete din Vest o fac. Mă tem că în trompetele astea suflă tot gura din Est.
Perpetuarea statutului de ţară sub tutelă poate fi supărătoare, dar este şi vina noastră şi a politicienilor noştri că se întâmplă aşa. Polonia a fost împărţită de puteri europene şi de Rusia de vreo şapte ori, dar a ştiut să-şi câştige un statut de independenţă după ce a scăpat de ultima ocupaţie, cea sovietică. Prin ea însăşi, prin propriile ei forţe, prin proprii ei politicieni; de fapt, datorită celor care au ştiut să aleagă, aşa cum ştiuseră, mulţi dintre ei, să se ridice împotriva ocupanţilor sovietici. Pe de altă parte, pare aproape normal ca o ţară proaspăt ieşită de sub cizma bolşevică să fie pusă sub papucul de catifea al puterilor libere, considerându-se că nu e în stare să se orienteze singură. Şi, de fapt, cei douăzeci de ani şi ceva de la căderea comunismului la noi demonstrează că nu ştim să o facem. Dacă am fost primiţi în UE şi în NATO, a fost o minune care nu ţinea de performanţele noastre, ci de interese externe, geopolitice. Întreţinerea unui climat de instabilitate internă de către oamenii politici, tocmai spre a-şi putea aranja comilitonii şi clienţii cât mai bine afacerile, corupţia fără frontiere care domneşte în România, toate astea şi încă altele ne fac să nu ne calificăm pentru un statut de reală independenţă.
La fel, când cu Unirea din 1859, puterile occidentale nu puteau garanta nişte ţărişoare care fuseseră de secole sub stăpânire otomană şi despre a căror instabilitate politică, de cea economică să nu mai vorbim, aveau, probabil, destule informaţii. Şi nu au permis, vă mai amintiţi, decât o unire formală, cu doi domnitori. Atunci, românii, şmecheri (că de şmecherie nu duceam lipsă nici atunci), au ales acelaşi domn în ambele principate, iar Europa a înghiţit găluşca. Atunci, şmecheria a fost de bun augur, a avut un scop patriotic şi n-o să fiu eu acela care să o denunţe. Ei bine, la prima vedere, acordarea cetăţeniei românilor basarabeni poate părea, şi mai ales cuiva foarte grăbit şi ignorant în ale istoriei, o „şmecherie” din acelaşi registru; patriotic deci, din punctul nostru de vedere, totuşi lăudabilă. Nu vreţi voi să-i primiţi pe fraţii noştri în Uniunea Europeană, nu-i nimic, îi primim noi în România, membră a UE. Până aici a mers demonstraţia jurnaliştilor din Germania, Anglia, Italia. Aici s-au oprit, trecând, voit sau din ignoranţă, peste istoria relativ recentă. În timp ce de-monstraţia noastră chiar de aici începe.
De fapt, de data asta nici nu e vorba de vreo şmecherie, fie şi cu un substrat patriotic, şi vom vedea de ce. Ziua ocupaţiei sovietice comemorează tragicul moment când românii din Basarabia şi nordul Bucovinei au fost smulşi de lângă ţara lor şi lipiţi de un imperiu totalitar, care i-a tratat aşa cum ştia, ucigând toţi presupuşii lideri de opinie ai vremii şi locurilor, deportând sute de mii de oameni, dintre care puţini s-au mai întors şi alţii, tot puţini, au mai rămas în viaţă prin pustietăţile Asiei Centrale ori ale Siberiei. Indiferent dacă această zi va fi sărbătoare neagră oficială sau nu, ea este aşa în inimile tuturor celor care n-au fost total spălaţi pe creier. În plus, toţi au fost spoliaţi de bunurile lor, printre care, nu în ultimul rând, cetăţenia română. Astfel încât acordarea cetăţeniei române acelor basarabeni care au avut-o, ei sau înaintaşii lor, nu este, în fond, decât în logica lumii libere, care pretinde restituirea tuturor proprietăţilor confiscate celor în drept. Nu este şi cetăţenia o proprietate a unei familii, care se moşteneşte din tată-n fiu? Nu este oare restituirea cetăţeniei un act de dreptate, cel puţin echivalent cu restitutio in integrum a proprietăţilor? Se dau ele înapoi şi proprietăţile chiar între state, atunci când e posibil, de ce să nu se restituie şi cetăţenia? Statul român nu le poate da înapoi basarabenilor ceea ce le-au furat bolşevicii, deoarece bunurile materiale s-au topit în marea Uniune Sovietică. Dar cetăţenia poate să o restituie. Aşa cum a făcut cu aceea răpită celor care „fugiseră” înspre Vest, aşa cum pare normal din punctul de vedere al unei ţări libere.
