Festivalul de Film de la Cannes de anul acesta a fost marcat de un contrast profund între ceea ce s-a desfăşurat de-a lungul aleii pietonale cu palmieri, cunoscută sub numele de La Croisette, care se întinde între lanţul de hoteluri de lux de pe ţărmul Mării Mediterane, şi filmele care au debutat pe marele ecran.
Afară, totul a fost sclipici, exces, poze şi nume de marcă. Femei tinere pe tocuri de 13 centimetri şi afişând o îmbrăcăminte care să atragă oamenii bogaţi – sau aduse chiar de aceştia pentru a decora bărcile şi petrecerile de după premierele filmelor. În fiecare noapte, parada de staruri de pe covorul roşu, flancată de fotografi, părea o relicvă dintr-o perioadă ancestrală. În interiorul Palatului, unde erau proiectate filmele, programul din acest an a fost umplut cu poveşti despre oameni obişnuiţi sau oameni săraci, care se luptă cu efectele negative ale problemelor globale ne apropie din ce în ce mai mult sau se confruntă cu conflicte politice dureroase pe care istoriile oficiale le-au lăsat deoparte. Dacă la festivalurile de la Cannes din anii trecuţi au fost filme care spuneau o sută de povestiri de diferite tipuri, ofertele de anul acesta au dovedit că într-o lume din ce în ce mai aplatizată şi interconectată există cu adevărat doar o singură poveste cu o sută de abordări diferite.
Filmul talentatului rezigor thailandez Apichatpong Weerasethakul, Unchiul Boonmee, cel care îşi aminteşte vieţile sale anterioare, a câştigat Palme d’Or. Filmul este o coproducţie spaniolă, germană, franceză, britanică şi thailandeză, un efort de colaborare internaţională din ce în ce mai frecvent în domeniul cinematografiei – o formă de colaborare transfrontalieră care ar trebui să deschidă drumul spre alte forme de proiecte globale ale societăţii civile. Filmul, a cărui producţie a fost încetinită de revolta „tricourilor roşii” din Thailanda, se ocupă, în parte, de teme legate de violenţa din trecut. La un moment dat, proiectul – care face parte, de asemenea, dintr-o masivă instalaţie de artă – se referă la istoria unui sat: adolescenţii băştinaşi povestesc că „odată soldaţii au ocupat acest loc. Ei au ucis şi au torturat sătenii, forţându-i să fugă în junglă”. Filmul Poezie, realizat de regizorul sud-coreean Lee Chang-dong, tratează, de asemenea, tema unei familii ai cărei membri încearcă să rezolve un conflict anterior prin durere. Acesta spune povestea unei femei în vârstă care este forţată să se confrunte cu trecutul ei ca un torţionar.
Alte filme se referă la un conflict mai apropiat de Franţa. Filmul În afara legii, regizat de Rachid Bouchareb, spune povestea masacrului de la Setif, Algeria, din mai 1945. Pelicula urmăreşte întâmplările prin care trec trei fraţi algerieni pe o perioadă de 35 de ani şi aduce la lumină aspecte ale masacrului care a fost considerat un tabú în Franţa. În mod surprinzător, În afara legii este o producţie franco-algeriană care a provocat deja controverse politice. Primul care a criticat acest film a fost Lionnel Luca, un deputat francez care este, aşa cum spunea un editorialist francez, „nostalgic pentru Algeria franceză”. Filmul a declanşat şi un protest zgomotos de-a lungul La Croisette: veteranii francezi au cântat în mod defensiv şi agresiv „La Marseillaise”, câţiva, îmbrăcaţi în costum şi cu cravată neagră, mărşăluind pe aleea paralelă cu festivităţile de seară. În replică, primarul din Cannes a organizat o ceremonie pentru a comemora toate victimele conflictului franco-algerian.
Un alt film, care prezintă istoria americană recentă dintr-o perspectivă radicală, Doug Liman’s Fair Game, reinterpretează scandalul Plame Valerie-Joe Wilson din 2003. Pelicula dezvăluie că Plame nu era un secretar onorabil, aşa cum a portretizat-o administraţia Bush. Dimpotrivă, ea a condus o echipă care a interceptat componente de arme nucleare, pe care le-a trimis pe furiş în Statele Unite, le-a modificat astfel încât să nu mai funcţioneze şi le-a înlocuit. Dezvăluirea de către administraţia Bush a identităţii sale nu a încheiat doar cariera ei, ci, de asemenea, un program important, care asigura siguranţa tuturor cetăţenilor. Alte filme, pur şi simplu, spun poveşti despre oameni care nu sunt de obicei personaje principale de film. Los Labios, un proiect argentinian regizat de Santiago Loza şi Ivan Fund, urmăreşte trei asistente sociale care merg într-o zonă rurală, pentru a servi nevoilor populaţiei locale sărace. Filmul arată cuviincios toate cazurile de malnutriţie, alcoolism, boli ale sărăciei cu care se confruntă cele trei asistente, ravagiile pe care le face şomajul şi lipsa de îngrijire medicală adecvată într-o astfel de zonă.
În mod similar, filmul lui Serghei Loznitsa My Joy explorează viaţa unui şofer de camion de origine ucraineană pe nume Gheorghi, care se pierde şi se regăseşte pe sine într-un sat arhetipal din Rusia, unde este atras în viaţa comunităţii. Acesta este cu adevărat un cinematograf al umilinţei – regizorii, din nou şi din nou, au ales să ia în serios dramele şi luptele oamenilor obişnuiţi pentru a găsi eroismul sau tragismul în fiecare situaţie. Ce înseamnă toate acestea? Filmele, destul de multe, care revizuiesc în mod critic poveştile naţionale sugerează că oamenii nu mai sunt dispuşi să accepte istoria care a fost fabricată de elite pentru propriile lor scopuri. În majoritatea cazurilor, regizorii s-au documentat pentru filmele lor prin intervievarea martorilor care au fost aproape de acţiune sau aproape de principalele evenimente care stau la baza scenariilor.
Aceasta este o direcţie de dezvoltare interesantă a cinematografiei, deşi fiind la început, implică o poveste istorică încurcată. În filmul lui Bouchareb, de exemplu, nu este o poveste coerentă despre ocuparea Algeriei, ci mai multe puncte de vedere ale unui adolescent francez (sau franco-algerian) care a fost martor la acest eveniment. Această direcţie este, cu siguranţă, un lucru bun, mai ales într-o societate deschisă. La fel este şi concentrarea scenariilor altor filme asupra luptei zilnice a oamenilor obişnuiţi. Apărarea populismului doar de dragul propriu – un reflex stalinist sau propriu noii stângi – dăunează artei. Dar aplatizarea lumii a dus la o aplatizare a tipurilor de oameni care pot fi văzuţi ca eroi sau care îşi doresc să devină eroi. Prin aducerea în prim-plan a acestor subiecte, marii regizori de film au câştigat o lume mai mare şi mai reprezentativă de povestiri din care să se inspire şi pe care să le transforme în mod magic.