Ioan M. Bota a fost, pe rând, funcționar, ofițer de front, prizonier de război, deținut politic, profesor și preot. A absolvit trei facultăți și are un doctorat. Din 2003, este prelat papal și este unul dintre cei mai iubiți profesori emeriți ai Institutului Teologic Român Unit din Cluj.
Una dintre cele mai importante personalități ale Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, este monseniorul Ioan M. Bota. Preot și profesor la Teologie, el a împlinit 97 de ani, dar oficiază în fiecare zi Sfânta Liturghie.
„Nu mă rog doar pentru membrii familiei, ci și pentru foștii mei profesori și pentru oamenii pe care i-am cunoscut“, spune Ioan M. Bota. „Eu îmi trăiesc credința, dar nu sunt bigot“, adaugă prelatul papal.
El adaugă cu umor că este românul care a fost cea mai îndelungată perioadă ipodiacon. A primit acest rang în 1948 și, din cauza interzicerii Bisericii Române Unite cu Roma, a primit hirotonirea diaconală abia în 1988, după 40 ani. Tot în același an, a fost hirotonit preot de către viitorul cardinal Alexandru Todea. Episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla, PS Florentin Crihălmeanu, a evocat aceste hirotoniri clandestine în anul 2015, când i-a oferit părintelui Ioan M. Bota Crucea Sfântul Iosif, cea mai înaltă distincție a Eparhiei Greco-Catolice pe care o păstorește.
„L-am cunoscut pe pr. Ioan în casa pr. Ungureanu, în anii ’80, unde venea cu bicicleta de la Florești. Într-o seară, după ce s-a încheiat Liturghia clandestină la pr. Ungureanu, plecând din casă, pr. profesor ne-a mărturisit: «Mâine voi fi hirotonit preot!» și ne-am bucurat mult“ (n.n. – la Sărbătoarea Sfinților Mihail și Gavril, 8 noiembrie 1988, pr. Ioan M. Bota a fost hirotonit preot de Cardinalul dr. Alexandru Todea, la locuința sa din Reghin, jud. Mureș).
Pr. Ioan și-a început activitatea preoțească în clandestinitate și apoi a continuat cu multă demnitate, în timpul așa-zis al libertății Bisericii, fiind profesor la catedrele Institutului Teologic, dar și paroh în diferite parohii, mai cu seamă la Huedin și apoi în parohia Iris din Cluj-Napoca“.
O viață demnă de un film
Ioan M. Bota s-a născut în anul 1920, în satul maramureșean Rona de Jos, din județul Maramureș. Provenea dintr-o familie săracă, iar tatăl său dorea ca el să devină plugar. Însă destinul i-a fost schimbat prin intervenția a doi maramureșeni de frunte: unchiul său, doctorul Grigore Bota, care l-a determinat să meargă la Școala Normală Greco-Catolică din Oradea, unde Ioan M. Bota a primit o bursă. Ar fi trebuit să devină învățător. Însă în 1940 a intervenit cedarea Transilvaniei de Nord către Ungaria, iar Ioan M. Bota s-a mutat la Școala Normală din București, unde a fost ajutat de dr. Ilie Lazăr, lider al PNȚ și conducător al maramureșenilor. Iată cum istorisește monseniorul Ioan M. Bota aceste întâmplări.
„În 1938 am simțit chemarea că ar trebui să mă fac preot. Nu m-am gândit să fiu un preot de țară, ci un preot care să se ocupe cu știința și cu problemele administrative care se cer, să fiu de ajutor Bisericii, nu neapărat să fiu paroh undeva. Dar am spus că mă duc unde sunt numit. Niciodată nu am vrut să evit ordinul superiorilor. Nu sunt un preot bigot. Trebuie respectate adevărurile științifice. Știința nu se opune religiei, ci se completează reciproc. Știința are domeniile concretului, ale realităților naturale, iar religia se ocupă de transcendent. Dar viața noastră este transcendentă, pentru că lucrăm cu noțiuni care sunt abstracte și sunt un fel de sinteză a realității pe care o exprimăm“, spune părintele Ioan M. Bota.
Cedarea Ardealului de Nord a însemnat o mare încercare. Oradea se afla în teritoriul cedat, iar Ioan M. Bota a rămas fără bursă.
„În 1940, când a venit cedarea Ardealului, eu terminasem clasa a șasea din Școala Normală Română Unită de la Oradea. Eram mutat de la Sighet, unde școala fusese desființată. După Diktatul de la Viena, ca să pot să îmi termin studiile, directorul, părintele doctor Ioan Sabo, mi-a spus că nu îmi poate garanta nici o bursă. Pentru mine era greu. Eram copii crescuți doar de mamă, pentru că eram orfani de tată din 1935. Mi-am făcut bagajele și am plecat la București la Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român“, își amintește Ioan M. Bota. La București, i-a sărit în ajutor cel mai bun prieten al lui Iuliu Maniu, Ilie Lazăr.
„După ce am terminat Școala Normală în 1942, doctorul Ilie Lazăr, care fusese deputat, era prieten cu unchiul meu, doctorul Grigore Bota, care m-a luat de la fabrică și m-a dat la școală, pentru că tatăl meu nu a vrut să mă țină la școală, pentru că spunea că nu mă poate face domn, pentru că nu are cu ce să mă hrănească, deci Ilie Lazăr mi-a dat ceva bani și a vorbit cu Mănuilă (n.r. – Sabin Mănuilă), care era directorul Institutului Central de Statistică din România. M-a angajat acolo ca funcționar. Am lucrat ca funcționar, apoi am vrut să mă înscriu la Teologie, la Blaj, însă am fost chemat în Armată. Nu știam unde să mă duc. Eu eram din Maramureșul ocupat de Ungaria și, din punct de vedere legal, refugiat la Făgăraș. M-am dus la cercul militar din Făgăraș, apoi am fost trimis la Pitești, unde am fost îmbrăcat în haine militare uzate. În picioare m-am ales cu un bocanc de vânător de munte și cu unul de infanterist, pentru că nu aveau cu ce să ne îmbrace“, mai spune preotul clujean.
Ofițer în Armata Regală Română
„Am fost trimis la Școala de Ofițeri de la Câmpulung Muscel. Nu aveau un local cum trebuia și ne culcau noaptea prin grajduri, pe la oameni. Ziua făceam instrucție militară pentru a deveni ofițeri de front, pentru că era războiul în desfășurare contra rușilor. Acolo am fost printre cei mai buni din compania noastră. Însă, când a fost să depun jurământul militar, am ieșit la raport la colonelul Joița, comandantul batalionului de elevi, și i-am spus că depun jurământul, dar, eu, dacă nu e preotul catolic de față, nu mă simt legat de jurământ. Eu sunt greco-catolic și doresc să îmi respect religia și prin jurământul de ostaș. El a strigat la mine: boanghină! I-am spus: Domnule colonel, sunt tot atât de român ca dumneavoastră! Sunt fiu de țăran român maramureșean și nu cunosc altă limbă și altă patrie decât România! Degeaba mă faceți boanghină, că n-am nimic cu boanghinele… Mi-a cerut să ies la raport. Peste două zile a fost o adunare generală a tuturor elevilor de la Școala Militară, un batalion de vreo 800 de elevi. Atunci am ieșit la raport și am cerut să depun jurământul cu preot militar catolic. A întrebat dacă mai sunt alți greco-catolici. Și alții au răspuns că da. Eram aproape 200 de greco-catolici. Atunci ne-a spus că ne aduce preot greco-catolic militar și ne-a adus. Eram încântat că am fost atât de mulți greco-catolici. Colonelul m-a întrebat dacă sunt mulțumit. I-am răspuns că acum sunt legat prin jurământ și sar în foc și sar în apă dacă trebuie“, mai spune părintele Bota.
„Aproape doi ani a durat Școala Militară, apoi am fost repartizat la Regimentul 91 Infanterie de la Alba Iulia. Acolo, comandantul regimentului era colonelul Traian Popa, care făcuse Academia Militară la Viena și fusese ofițer în Armata Austro-Ungariei. În 1918, după ce a luat ființă Consiliul Național Român de la Arad, înainte de Unire, Iuliu Maniu fusese numit de Consiliu responsabil cu probleme de politică externă și a mers la Viena împreună cu căpitanul pe-atunci Traian Popa și l-a numit pe acesta comandantul Centrului Militar Român din Viena. Acolo s-au adunat ofițerii români din Viena și au decis să se pună la dispoziția Guvernului român.
Traian Popa era un român foarte înflăcărat. Iuliu Maniu obținuse o cazarmă pentru militarii români, cei mai mulți din regimentul de la Orăștie. S-au întors înarmați în țară, prin Ungaria.
La Alba Iulia au format un grup de militari care i-au păzit pe delegații la Adunarea Națională. Comandantul lor era generalul Boeriu (n.r. – general faimos de origine română din Armata Imperială Austro-Ungară). Toți erau sub comanda lui Iuliu Maniu, un simplu locotenent, dar care era liderul românilor. Deci, Traian Popa mi-a fost comandant de regiment. Am făcut multe aplicații militare în zona Ocna Mureș și prin satele din jur. Acolo am hotărât să organizăm un bal al ofițerilor, duminica, la Casina de la Ocna Mureș. Și prima doamnă care m-a dansat a fost chiar doamna colonel. Eu nu aveam curaj și mi-a spus: Nu te pierde, că ești ofițer!!“, spune cu umor preotul greco-catolic.
Prizonier la ruși
„După aceste exerciții, a venit ordinul să plecăm pe front, în frunte cu colonelul Popa. Am luptat în zona Pașcani. În localitatea Rădeni, din județul Neamț, și în localitatea Miroslăvești, din același județ am încercat să îi împiedicăm pe ruși să intre mai departe în România. Aveam în flanc ceva grupe de militari germani, dar nu aveam contact direct. Rușii pătrundeau printre noi și îi luau prizonieri, iar noi nu puteam riposta, după 23 august“, spune Ioan M. Bota. El comanda un pluton de mitraliere în acele zile grele.
„Nu știam foarte bine ce s-a întâmplat în țară. Am văzut că e spart frontul și am primit ordin să ne retragem, dar nu am mai apucat. Noi eram pe o antepoziție, pe Movila lui Purcel, pe o pantă de deal. Aveam misiunea să arunc în aer postul peste apa Moldovei, înainte să ajungă rușii la el, și să apăr malul. După câteva zile, am văzut că vin rușii în coloană de marș, câte 5-6 erau, compact. Ne-am speriat și am dat ordin celor doi soldați care minaseră podul să ia imediat fitilele, că dacă sare podul în aer va fi nenorocire. Dacă dădeam ordin să tragă cele patru mitraliere pe care le comandam, distrugeam tot, îi omoram, dar e o crimă. Nu am putut să stau prea mult pe gânduri, pentru că am auzit din spate: Rumunski! Predaet! Adică, rușii înconjuraseră prin spate batalionul nostru și ne-au luat prizonieri. Am lăsat acolo multe lucruri: alimente, un geamantan cu cărți, iar rușii primul lucru mi-au luat ceasul de la mână. Pe urmă, au găsit că aveam un ceas și la pantaloni și mi l-au smuls. Mi-au luat căciula și cizmele și mi-au dat ce au avut ei, rele, și așteptam să nu ne omoare. Au început să întrebe soldații, pentru că printre sovietici erau și români basarabeni, și ruși care mai știau românește: cum a fost comandantul? Dacă ziceau că era rău, îți puneau pistolul la cap și te lichidau fără judecată. Toți soldații au început să strige: A fost bun! Haroșâi! Atunci m-au lăsat în viață.
De acolo, rușii ne-au dus în coloană, la Pașcani. Eram 1.000 de prizonieri, care am fost duși la școala din Pașcani. În curtea școlii era formată o movilă mare din cărți de la bibliotecă. Pe aceste cărți era omorât un cal românesc, o frumusețe de animal. Acolo, un comisar politic a început să ne spună victoriile armatelor sovietice și cum armata sovietică va câștiga războiul. Nu vorbea de Națiunile Unite… Au fost câțiva ofițeri de-ai noștri care au luat cuvântul ca să îl susțină și l-au aplaudat. Eu nu am zis nici un cuvânt. Și de acolo, apoi, după câteva zile, în care am primit de mâncare câte un polonic de păsat de mălai fiert și o apă tulbure drept ciorbă, ne-au trimis să ne îmbăiem în lacul din apropierea școlii. Au sărit lipitorile pe noi de eram sânge și nu ne-a mai trebuit baie.
După aceea, ne-a încolonat și ne-a trimis pe jos la Botoșani. Nu am ajuns la Botoșani chiar în ziua când trebuia și a trebuit să dormim într-o livadă de lângă casa lui Mihai Eminescu, la Ipotești. În acea noapte a fost o brumă mare, de a înghețat totul. Deși muream de frig, noi ne-am bucurat că sugeam frunzele de lucernă, pentru că nu aveam apă. De acolo am ajuns la Botoșani și noi am fost băgați în niște cabine pe care le ridicaseră românii pentru ruși, iar acum eram noi în ele. Primeam mazăre cu gărgărițe fierte. Noi ne bucuram însă că aveam ce mânca. Soldații primeau mai puțin decât noi, ofițerii. Veneau soldații la mine și le dădeam din ce aveam în gamelă câte o lingură la cinci-șase soldați, cât ajungea.
Acolo am stat o săptămână, apoi rușii au hotărât să ne ducă la un lagăr de prizonieri de război la Bălți, în Basarabia. Ne-au încolonat, ne-au dus până la gară, unde am stat o zi și jumătate.
A venit o ninsoare grea pe noi, iar unii au murit. Eram înconjurați cu garduri de sârmă prin care trecea curent electric. Moldovencele ne-au așteptat cu un car de mămăligă, cu castraveți verzi, cu prune, cu ce au avut. Unii au încercat să fugă. Cei care erau prinși erau împușcați. În locul celor fugiți, rușii prindeau oameni pe câmp și îi băgau în coloană, ca să aibă numărul complet. Printre cei prinși era un preot care fusese eliberat de puțină vreme din Siberia. În Bălți erau prizonieri germani. Mulți făceau hemoragie internă din cauza mâncării proaste și mureau pe capete. Noi am rezistat mai bine. Eu am avut ghinion și am prins o infecție care mi-a apărut pe piele: parcă aveam solzi pe față. Nu puteam nici măcar să mă scarpin.
M-am împrietenit cu un ofițer german, medic. Vorbea franceza și era catolic și ne-am povestit necazurile. Își pierduse mama în bombardamente la München, iar sora sa era asistentă medicală în Norvegia. El mi-a spus că îmi dă medicament pentru infecție. Fusese solicitat să îi ajute pe medicii ruși, care nu erau așa de bine pregătiți, mulți erau cât niște asistenți medicali mai buni. Mi-a pregătit o alifie și când am început să mă dau cu ea, cădeau bucăți de piele de parcă erau solzi. Mi-am văzut fața roșie toată. Am rămas acolo două săptămâni, în situație grea. Apoi, ne-au urcat în tren și am pornit în direcția Moscova. Când am trecut Nistrul, am început să plângem. Am mers mai mult de o săptămână. În stânga și în dreapta căii ferate erau niște șanțuri mari, adânci de trei metri și late de doi, în care era o mulțime de morți. Trenul nu oprea decât o dată la 100-200 de kilometri. Noi eram 40-45 de ofițeri într-un vagon. Rușii, dacă găseau un mort, îl trăgeau de picioare și îl aruncau în șanț. Oficial, îl declarau dispărut pe front.
Am ajuns cu mare greutate la Moscova, unde am primit supă de varză. Era făcută din foile de varză rămase după ce fusese culeasă varza de câmp, clătite în apă și fierte. Dar această supă era caldă și mi se părea cea mai bună mâncare din lume. Rușii din Moscova au văzut că avem și preoți ortodocși printre noi, de care au avut grijă mai bună. Ne-au dus și ne-au băgat într-o sală mare, plină cu aburi. Ne-am dezbrăcat de tot ce aveam. Eram plini de păduchi și de ploșnițe care umblau pe noi cum umblă furnicile pe mușuroi. Acolo, ne-au îmbrăcat cu uniforme ale unor ofițeri și militari români morți la Stalingrad sau la Cotul Donului. Aveau destule, că au murit sute de mii. Am primit ceva de mâncare și ne-am suit din nou în tren și am mai mers vreo 500 de kilometri, la nord-est, către Cercul Polar. Era destul de aproape. Ne-au oprit la lagărul Oranki II, cu mulți prizonieri, majoritatea români. Acolo m-au ținut până în luna martie 1945. Aveam între noi români care ne trădau. Era unul, de exemplu,
Gheorghe Buzdugan din Gherla. Acolo, stăteam în bordeie. În fiecare săptămână mergeam într-o pădure alăturată de unde aduceam lemne; bineînțeles, mergeam sub pază, cu câini. Mâncarea era foarte puțină. Seara, mai mergeam la «ceainărie»: era un cazan plin cu un soi de fiertură de ovăz, ca să avem ceva în noi“, mai spune părintele Ioan M. Bota.
Înrolat în Divizia Horea, Cloșca și Crișan
Preotul Ioan M. Bota a decis să facă tot ce îi stătea în putință pentru a scăpa de regimul de exterminare din lagăr.
„Într-o zi, în martie 1945, au venit la noi câțiva ruși. Au aflat că am părinți săraci și că, în vacanțele de elevi, munceam pe șantiere ca să avem ce mânca. M-au băgat în lotul care trebuia să formeze Divizia Horea, Cloșca și Crișan, ca să mergem pe front. Urma să fim carne de tun. Ne-au dus în alt lagăr, la Mănăstîrka, și ne-au băgat într-o mănăstire cu tablourile distruse. Acolo ne-au ținut o săptămână și ne-au pus să dăm o declarație că dorim să luptăm până la moarte împotriva hitlerismului, să luptăm pentru o prietenie sinceră între România și Uniunea Sovietică și, în al treilea rând, să luptăm pentru democratizarea țării noastre, România. Cine a știut că această democratizare înseamnă comunism și dictatura proletariatului?
Am scris aceste declarații pe niște hârtii decupate din saci de ciment. După câteva zile ne-au îmbarcat în tren și ne-au adus în Transnistria. Acolo, într-o pădure, a fost cantonată Divizia Horea, Cloșca și Crișan, într-un sat numit Alexandrovka, unde cei mai mulți erau români. Stăpânirea românească din timpul războiului din Transnistria se comportase excepțional cu ei. Am fost la câteva familii care țineau pe perete portretul Regelui Mihai. Unul, Mălai Ion, mi-a spus că dacă l-ar prinde pe Stalin, să fie sute de ruși în jurul lui, el tot i-ar scoate ochii pentru câte suferințe au avut de îndurat din cauza lui.
Mulți dintre soldații din această divizie își făceau socoteala că acasă vor primi posturi de primari, de funcționari în comune, de șefi în fabrici. Eu nu le-am spus decât: Să ajungem acasă și om vedea noi ce facem! Am avut noroc că în mai a capitulat Germania și am scăpat de mers din nou pe front“.
„Pe lângă noi, ofițerii combatanți, aveam și un ofițer politic, un fost caporal din Armata Română care făcuse școala politică la Moscova și care fusese numit ofițer politic. Noi eram obligați să ascultăm de el și ne urmărea tot timpul. Ne-au adus în țară în iulie 1945. Am primit ordin să le spunem oamenilor, în țară, că morții de la Stalingrad și Cotul Donului au înviat, suntem noi aceia, iar pe bieții oameni i-au mințit fasciștii“, spune preotul clujean.
Întors în țară, a aflat că mama sa crezuse că a murit pe front. „Când am trecut peste Nistru, la Tighina, în Basarabia, i-am întrebat pe ostași ce știu despre acea cetate. Și mi-au răspuns că a făcut-o Ștefan cel Mare. Le-am pus cu tâlc întrebarea aceasta, ca să nu uite a cui este Basarabia. Am ajuns la Iași, apoi la București și, în cele din urmă, la Pitești. Ne-au cantonat într-o comună de unde am putut să o anunț pe mama că trăiesc. Ea era uimită și bucuroasă; făcuse după mine parastas“, spune părintele Bota.
În țară, a primit misiunea să facă propagandă comunistă, ceea ce l-a determinat să demisioneze din armată.
„Comitetul Central al PCR a decis să se facă o aniversare a Uniunii Patriotice. Comandantul nostru, peste toți, era Valter Neumann, tatăl lui Petre Roman. Pe mine m-a numit să vorbesc în numele armatei populare.M-am gândit că nu pot să-mi trădez toate idealurile, pentru că ar fi trebuit să propag ateismul, să propag înfrățirea cu rușii și dușmănie împotriva oamenilor mai avuți. M-am hotărât să demisionez din armată. Într-o zi mi-am făcut cererea, am depus-o la Comandament și mi s-a aprobat. Am pretextat că sunt suferind de auz și că mă tem să fac ceva greșeli împotriva Partidului. Însă mi-au făcut fișa și m-au urmărit“.
Student la Teologie în Blaj
Visul lui Ioan M. Bota era să devină preot, însă a fost la un pas să își rateze chemarea. „Nu m-au primit din prima la Teologie, pentru că am venit ca locotenent în Divizia Horea, Cloșca și Crișan. PS Frențiu (n.r. – Valeriu Traian Frențiu, episcop greco-catolic de Oradea, a fost o perioadă refugiat la Blaj, martir în temnițele comuniste) mi-a spus: «Pentru mine, ești comunist! Nu te primesc!». I-am răspuns: «Preasfințite, am trăit cu comuniștii, dar nu-s comunist!». Mi-a răspuns: «Nu te primesc!».
Și atunci m-am dus în gară, îmbrăcat în uniforma de ofițer, pentru că nu aveam alte haine, m-au luat conductorii în primire și am plecat în direcția București, la PS Aftenie (n.r. – Vasile Aftenie, episcop-vicar greco-catolic de București, martir în temnițele comuniste), care m-a cunoscut pentru că mă luase sub oblăduirea lui într-o parohie, unde am dus zeci de elevi, greco-catolici și ortodocși, acolo, în Biserica Polonă.
Mi-a spus: «Du-te înapoi și roagă-te să te primească o noapte, pentru că vin eu acolo». Și am venit înapoi la Blaj, era ușor, pentru că aveam trenul gratuit, pentru că eram ofițer, iar a doua sau a treia zi a venit Preasfințitul Aftenie la Preasfințitul Frențiu și a spus: «Eu garantez pentru tânărul acesta! Va fi preot».
Și așa m-au primit, dar m-au monitorizat un an: ce vorbesc, cu ce mă preocup. Eu știam un singur lucru: studiez și merg la bibliotecă. La un moment dat, a venit PS Ionel Suciu, care era locțiitor de mitropolit, pentru că PS Frențiu se mutase la Oradea din nou. A aflat cine sunt și m-a luat în primire și mi-a dat sarcini să țin conferințe pentru teologi, pentru că mă descurcam foarte bine cu franceza, iar în italiană aproape bine.
La urmă, am spus că vreau să îmi iau licența. Părintele Simion Crișănuț mi-a fost conducător de licență în Teologie. Am avut ca teză Biserica și Statul“.
Ultimul an la Teologie l-a adus în coliziune cu comuniștii. „În mai 1948, Petru Groza, împreună cu Gheorghe Gheorghiu-Dej și cu tot Guvernul, împreună cu mitropolitul ortodox Nicolae Bălan, au venit la Blaj, pentru a serba 100 de ani de la declanșarea Revoluției de la 1848, chiar în locul în care a izbucnit revoluția. Am mers acolo, dar nu m-am putut apropia de ei. Dar m-a văzut locotenentul-major Verbințchi Petre, adjutantul lui Petre Groza, care le-a făcut semn să mă lase să mă apropiu. M-a întrebat de ce a apărut semnul ochiului, semnul PNȚ, pe Hula Blajului, pe dealul de la marginea orașului. L-am auzit și pe mitropolitul Bălan cum se adresează greco-catolicilor. A vorbit împotriva Vaticanului și a catolicismului.
În acea zi, elevii greco-catolici au mers la catedrală, iar unul dintre teologi a rostit un fragment din discursul lui Simion Bărnuțiu, care i-a enervat pe comuniștii înarmați care veniseră acolo, și au început să ne lovească. Eram cam 100 de elevi și cam 50-60 de studenți la Teologie. Am fugit și ne-am refugiat în clădirea Teologiei. Ei trăgeau cu gloanțe, iar noi aruncam în ei cu lemne și cu pietre, până când a venit un maior de aviație și cu poliție și a încercat să îi oprească“, spune Ioan M. Bota.
La scurtă vreme după aceea, și-a luat licența în Teologie și a fost hirotonit ipodiacon. A decis să revină la Cluj, pentru că începuse Facultatea de Filosofie și voia să o termine. „Când erau vacanțele la Blaj, eram la cursuri la Cluj. La Blaj aveam o bibliotecă de o jumătate de milion de volume, pentru mine cele mai importante din lume. Acolo am putut studia toate problemele care mă preocupau. Am fost omul cărții“, spune părintele Bota.
Însă, în vara lui 1948, a fost nevoit să plece la muncă „voluntară“, alături de ceilalți studenți clujeni. Au fost trimiși în Valea Jiului. „Am ajuns acolo prin iulie, cu colegii mei de la Facultatea de Filosofie. Era «munca voluntară» organizată de comuniști. A venit ziua de Sfântul Ilie. Eu am vorbit cu vreo doi-trei studenți greco-catolici și știau că sunt subdiaconi. Toți erau dușmanii comunismului. Am plecat de Sfântul Ilie la biserica din Iscroni, un cartier din Petroșani, unde era preot părintele Berinde, originar din Țara Oașului. Eu m-am prezentat, am spus că sunt licențiat în Teologie la Blaj și că sunt ipodiacon. Atunci, el mi-a spus: «Părinte, te rog să mă ajuți. Vezi ce lume e aici? E plină biserica de studenți. Te rog să predici despre Sfântul Ilie». Am acceptat. M-am îmbrăcat în ornatele sfinte cuvenite și la predică le-am vorbit despre Sfântul Ilie ca personalitate istorică, recunoscută și de păgâni, care a trăit în veacul al optulea înainte de Iisus Cristos și despre faptul că Dumnezeu l-a învrednicit să aducă peste poporul păgân ploaia alungătoare de secetă. După ce s-a terminat Liturghia, au sărit pe mine studenții să mă îmbrățișeze. Preotul m-a invitat la masă și m-am dus.
A doua zi, am ajuns din nou la muncă, la Livezeni. A venit un domn la mine și m-a întrebat: «Dumneata ești studentul Bota?» «Eu sunt!» «Dumneata crezi în Dumnezeu?», m-a întrebat din nou. Eu i-am răspuns: «Domnule, nu vă supărați, eu sunt om normal și orice om normal crede în Dumnezeu».
Când s-a înnoptat, a venit un student la Medicină, numit Călugăru, care mi-a dat ordine de transport, m-a sfătuit să mă deghizez și să merg acasă, pentru că în acea noapte urmează să fiu arestat. El venea de la o ședință cu șefii de brigadă, care au primit sarcina să îl rețină. Imediat m-am echipat, m-am dat cu argilă pe față, mi-am luat o altă șapcă pe cap. M-am dus la gară, m-am urcat în cel mai rău vagon. A doua zi am ajuns la Satu Mare și apoi la mine acasă. Acasă era bucurie mare. Dar le-am spus că trebuie să mă duc la Jandarmerie să mă înregistrez. Era un plutonier major Macarie, un moldovean, care mi-a spus să mă duc acasă și mă culc, pentru că a doua zi vine el la noi acasă. Dimineață, a venit el însoțit de un sergent-major, unul Pușcuță Constantin. Mi-a arătat ordinul Securității de la Petroșani prin care le cereau să mă aresteze, pentru că sunt dușman al orânduirii populare.
Macarie mi-a propus să mă duc până la niște salcii, să fug în Ungaria, iar Pușcuță va trage două-trei focuri în aer, pentru că este vai și amar ce mă așteaptă. Eu am refuzat, pentru că nu făcusem nimic rău. Am mers cu Pușcuță, care își pusese arma la umăr, am mers ca prietenii până la Satu Mare. Șeful Securității era într-o trăsură. Am mers la el și l-am întrebat: «Dumneavoastră sunteți comandantul Securității?» «Eu!» «Tu cine ești?» «Eu sunt Bota.» «Sui aici!», mi-a zis. Pe mine m-a trecut într-o cameră de tortură. M-au bătut până am leșinat. Eram aproape în comă, nu mai simțeam nimic. M-au ținut acolo 10 zile, cu un pahar de apă și o bucată de pâine“, își amintește părintele Ioan M. Bota.
A trecut prin închisorile din Satu Mare, Cluj și Aiud, iar pe 25 noiembrie 1949 a fost eliberat. A venit la Cluj, unde a început să lucreze ca zilier la o întreprindere. S-a împrietenit cu colegii săi muncitori, care nu știau că are multă școală. Acești muncitori au forțat mâna comuniștilor să îl lase pe Ioan M. Bota să termine și Facultatea de Filosofie, în 1952.
„Mi-am luat licența în Filosofie marxistă, pentru că am făcut trei ani de Filosofie aici, la Cluj, cu Blaga, apoi am făcut închisoare și când am ieșit din închisoare nu aveam niciun serviciu. Nu știam din ce o să trăiesc. M-am dus cu mare greutate și m-au angajat la atelierul 16 Februarie. Un an și șase luni am lucrat ca muncitor. Doar doi ingineri care m-au angajat ca muncitor zilier știau ce-s eu. Dar nu eram pe statul de salarii… Cu toți muncitorii eram «Servus!», însă, cumva, au aflat de situația mea reală. Atunci acești muncitori inimoși au intervenit la Partid cu cererea să-mi pot completa anii de Filosofie, facultatea pe care am sudiat-o în paralel cu Teologia, la semifrecvență, cu aprobarea PS Ioan Suciu (n.r. – episcop auxiliar de Blaj, martir al temnițelor comuniste)“, spune monseniorul Ioan M. Bota.
După terminarea Facultății de Filosofie, a făcut și un curs de limba rusă, pe care o cunoștea și din anii prizonieratului. A fost numit profesor la Aiud, iar din 1955, s-a transferat în Florești, în comuna natală a soției sale. Între 1956 și 1962, a urmat, la fără frecvență, cursurile Facultății de Litere-Istorie a Universității din Cluj, iar între 1969 și 1977 a urmat doctoratul în Istorie la Universitatea din București.
În anul 1982 s-a pensionat. În toți acești ani, deși era urmărit de Securitate, și-a continuat misiunea de cleric greco-catolic, iar în 1988 a primit hirotonirea diaconală, apoi cea preoțească.
În anul 1989, după căderea comunismului, Ioan M. Bota a fost numit preot în parohiile greco-catolice din Huedin și din cartierul clujean Iris. Apoi, în 1990, a fost numit profesor la Institutul Teologic Greco-Catolic din Cluj, însă, din cauza lipsei de profesori universitari, a predat, în paralel, până în 1998, și la Institutul Teologic Român Unit din Oradea.
Din 2002, și-a încetat activitatea de profesor universitar și la Cluj. De atunci, își împarte timpul între scris și misiunea de preot, sprijinit de fiica sa, profesoară de limba engleză.
