Nemulţumirea faţă de Guvernul Boc a depăşit cu mult graniţele taberei tradiţionale anti-PDL şi anti-Băsescu, iar sentimentul că acest guvern trebuie să plece cât mai repede câştigă teren şi printre oameni care ştiu foarte bine că o mare parte din dezastrul actual se datorează şi hoţilor şi fariseilor din PSD şi PNL.
Raţionamentul „ceilalţi sunt chiar mai răi” nu mai ţine. Problemele economice se acumulează exponenţial şi, ca atare, nevoia unui Executiv care să ştie cum să abordeze criza face irelevante simpatiile politice. Gravitatea momentului – chiar şi revenirea în 2011 pe creştere economică este pusă sub semnul întrebării! – a creat un moment politic aparte. Gradul de acceptare a unor posibile alianţe politice care la sfârşitul anului trecut, de exemplu, ar fi semănat groază printre alegătorii loiali ai anumitor partide a crescut semnificativ. Mesajul românilor care s-au săturat de partizanate, de certuri sterile şi guvernare ineficientă către întreaga clasă politică este cât se poate de simplu: da, Boc şi guvernul lui ne-au dezamăgit, dar arătaţi-ne că dacă veniţi voi la putere ştiţi cu adevărat ce aveţi de făcut şi că nu veţi reînnoda ciclul corupţiei şi incompetenţei.
De la începutul anului încoace, România are nevoie ca de aer de o expertiză paralelă amănunţită asupra problemelor statului, care să ofere soluţii mai eficiente şi poate chiar mai puţin dureroase decât cele propuse de PDL. Confruntarea publică a celor două seturi de măsuri putea să ne ofere, indirect, şi un răspuns la întrebarea dacă există oameni mai competenţi decât cei actuali care ne pot scoate mai repede din criză.
De ce a preferat opoziţia discursurile demonizatoare de tipul „Băsescu vrea să impoziteze tot, vrea să scadă pensiile, vrea să lase sute de mii de oameni pe drumuri, Băsescu e nebun!” în locul unei demonstraţii de expertiză? De ce au ales să nege realitatea problemelor economice (la care, oricum, au şi ei o contribuţie) în loc să propună soluţii? Din două motive. Foarte multe dintre bolile României sunt cronice, s-au acumulat şi agravat în timp şi nu pot fi rezolvate rapid decât prin măsuri radicale, extrem de dureroase şi, implicit, cu costuri politice imense pentru cei care şi le asumă. Şi PSD, şi PNL ştiu că pensiile au crescut în ultimii ani mult mai rapid decât poate suporta un stat încă subdezvoltat. Mai ştiu şi că organigrama administraţiei centrale este prea stufoasă pentru cât de fragilă este economia privată. Şi nu pot decât să respire uşurate că momentul de criză pe care îl traversăm acum nu le-a prins pe ele la putere, între ciocanul FMI şi nicovala nemulţumirii populare. Tocmai de aceea însă, pentru că aveau avantajul poziţiei de observator puteau ieşi public cu altfel de propuneri decât măsurile pompieristice, luate sub presiunea calendarului de plăţi, la care este obligată puterea. Aici intervine al doilea motiv al eşecului opoziţiei.
Nici un partid nu este în stare să-şi mobilizeze oamenii pentru a contribui la demersuri consistente atunci când se află în opoziţie. Lipsiţi de motivaţia banilor pe care îi excavează atunci când se află în fotolii ministeriale, liderii dispar din viaţa de partid de îndată ce ies de la guvernare. Se mai întâlnesc pe la şedinţe, la o şuetă, dar nici unul nu-şi asumă efortul de a asambla un document solid care să se transforme într-un rechizitoriu al incompetenţei puterii şi pe care să se poată întemeia o alternativă legislativă. Pentru asta trebuie să te documentezi, să citeşti, să coordonezi oameni care să strângă informaţiile relevante, să stai de vorbă cu experţi care să-ţi valideze observaţiile şi contrapropunerile, să mobilizezi alţi politicieni alături de care să porneşti un demers politic, astfel încât diagnosticul şi soluţiile propuse să nu rămână doar exerciţiu teoretic şi nici să nu poată fi ignorate.
Chiar dacă pare dificil, ba chiar imposibil dacă priveşti la unii dintre liderii noştri politici, doar un astfel de mod de a face politică ne poate scoate din fundătură. Cine îşi construieşte ofensiva politică muncind din greu nu mai are timp şi nici chef de atacuri la persoană şi de insulte. Iar când politicienii se vor bate mai mult în cifre şi mai puţin în epitete, le va fi mult mai uşor şi să construiască alianţe atunci când lupta electorală se va fi încheiat. Sau atunci când interesul naţional le cere să lase orgoliile deoparte şi să lucreze împreună pentru binele comun.