În ianuarie s-au împlinit 65 de ani de când etnicii germani din România au fost deportaţi în URSS. Acest moment este unul din cele mai tragice din istoria noastră contemporană. Poate opinia publică de atunci nu l-a reţinut, deoarece eram încă în război, luptam împotriva germanilor, alături de ruşi, duşmanii de mai înainte. La guvernare îl aveam pe generalul Rădescu, un anticomunist convins. Cu toate acestea, nu a putut face nimic pentru a opri această mare nedreptate. Deportarea saşilor a fost ca extirparea unui neg după care cancerul se declanşează şi omul moare. Aşa a fost şi cu noi. După deportare întreaga ţară s-a îmbolnăvit, a venit guvernul Groza şi cale de întors nu mai era. Rezistenţa din munţi şi tot ce au mai încercat să facă partidele istorice au fost asemănătoare unor terapii disperate pentru a opri boala nimicitoare. Până la urmă ţara a fost cotropită în totalitate şi a murit. Cine a decis deportarea saşilor? Nu atât guvernul de atunci al României, cât Comisia Aliată de Control în care ruşii aveau puteri depline.
În 2009 scriitoarea germană Herta Müller a publicat un roman care a atras imediat atenţia. „Leagănul respiraţiei” se cheamă cartea. A apărut anul acesta şi în româneşte, la Humanitas. În roman este vorba tocmai de acest sinistru fenomen. Scriitoarea a colaborat cu Oscar Pastior, deportat atunci. El a murit însă prematur, şi atunci Herta Müller a preluat cu totul romanul. În acelaşi an, 2009, coincidenţă sau nu, ea primeşte premiul Nobel. Recompensa reprezintă un mare succes pentru toţi scriitorii de limbă germană care au dorit de-a lungul timpului demistificarea relaţiilor ţării lor cu gigantul sovietic. Masca de antifascişti a ruşilor trebuia făcută ferfeniţă pentru a dezvălui adevărata lor identitate, de mari criminali, care au distrus Europa prin invazia ce se dorea eliberare a popoarelor ocupate de fascişti. Herta Müller descrie fără perdea tot ce a însemnat deportarea nemţilor şi face dintr-o operă artistică un remarcabil document de conştiinţă. Evident, nu poţi să nu o compari cu ce a făcut un Soljeniţîn vorbind despre Gulag sau la noi autori precum Paul Goma sau Ion Ioanid. Aceasta însă nu scade meritele cărţii şi o arată ca pe un om cu adevărat liber.
