În urma persecuţiilor Securităţii şi după ce a fost otrăvită de două ori de colegele de scenă, actriţa româncă Raluca Sterian-Nathan a emigrat în Franţa în anii ’60, unde a devenit un personaj-reper al boemei pariziene.
De curând, a apărut la editura Humanitas o carte tulburătoare, „Suflet tatuat”, ce cuprinde mărturiile Ralucăi Sterian-Nathan. Actriţă şi producătoare de film în Franţa, Raluca Sterian este născută într-o familie celebră din protipendada Bucureştilor. Ea este stră-strănepoată a marii actriţe Aristizza Romanescu, nepoată a pictoriţei Margareta Sterian, fiica unui arhitect renumit, medaliat la Olimpiada din 1924, organizator al Expoziţiei Universale din 1937, şi a unei intelectuale de origine evreiască, creştinată.
Din Bucureştiul comunist în Parisul cosmopolit
Cartea cuprinde amintiri din Bucureştiul celui de-al doilea război mondial populat de nazişti, dar şi mărturii terifiante despre teroarea instaurată de comunişti. Fiind dintr-o familie de „burghezi”, a avut mari probleme cu noua putere care avea o mare aversiune faţă de intelectuali. Pentru a putea, intra la facultatea de teatru, tânăra Raluca Sterian a trebuit să se angajeze un an ca muncitoare necalificată într-o uzină ca să-şi cureţe „dosarul” de originile nesănătoase. A reuşit totuşi să-şi împlinească visul de a face teatru. La Institut l-a avut profesor pe Ion Finteşteanu, despre care studenta Raluca Sterian spunea: „E un mare actor şi un profesor excelent. În plus, e comic. Tot ce-mi doresc. Tragedia o trăim în fiecare zi. S-o uităm aşadar”.
S-a căsătorit cu nepotul unui celebru editor francez
Pentru că era în, continuu persecutată de Securitate, în 1964 Raluca Sterian a părăsit definitiv ţara pentru a se stabili la Paris. Acolo l-a întâlnit pe Jean-Jacques Nathan, nepotul unui celebru editor francez de manuale şcolare, cu care a trăit o poveste înflăcărată de amor şi cu care, în cele din urmă, s-a şi căsătorit. „Am pierdut totul în viaţă, mai puţin accentul”, spune Raluca Sterian în cartea sa. Acest lucru nu a stat în calea succesului ei, ba chiar dimpotrivă. Accentul românesc o făcuse celebră şi pe Elvira Popescu pe scenele pariziene, mulţi critici de teatru fiind de părere că, de fapt, în el consta marele ei farmec. Având, pe lângă o educaţie aleasă, talent, umor şi mult şarm, Raluca Sterian-Nathan avea să se integreze perfect în peisajul artistic parizian. Iată ce spune despre ea Samuel Pisar, supravieţuitor al Holocaustului, cavaler al Legiunii de Onoare, cunoscut avocat de drept internaţional, cel ce a semnat prefaţa cărţii „Suflet tatuat”: „Invitat adesea în casa ei primitoare, am fost, fascinat să cinez cu Anouk Aimee, Charlotte Rampling sau Brigitte Fossey, să-i ascult pe Jean-Claude Brialy recitându-şi versurile, pe Ivry Gitlis făcându-şi Stradivariusul să plângă sau pe Pierre Bouteiller cântând la pian Gershwin şi Bernstein, sub privirea amuzată a maestrului Cristoph Eschenbach”, explică Pisar farmecul artistic cosmopolit ce se instaurase în casa Ralucăi Sterian-Nathan. „N-am fost deloc pregătit pentru tulburarea pe care am simţit-o citind manuscrisul ei, «Suflet tatuat», mărturiseşte Pisar.
„Am fost imediat absorbit de această dramatică odisee, începută, ca şi a mea (dar în sens invers), în ajunul celui de-al doilea război mondial, sub nazişti, şi continuată sub jugul stalinist, înainte de a-şi găsi pacea în braţele ospitaliere ale democraţiei şi culturii franceze”. În ciuda unui destin zbuciumat, Raluca Sterian a fost întotdeauna o optimistă incurabilă. Cartea sa are de altfel ca motto o cugetare a lui Ben-Gurion care exprimă perfect încrederea ei de nezdruncinat în ziua de mâine: „Cel ce nu crede în miracole nu este realist”. O altă deviză după care Raluca Sterian s-a ghidat în viaţă a fost o zicere a lui Emil Cioran (un alt româno-parizian celebru) care e o expresie impecabilă a modului în care reacţionează românii la provocări: „Nu există probleme pentru că nu există soluţii”. De aici vine probabil geniul „descurcării” la români, al felului de a ieşi mai mult prin triş decât prin luptă dreaptă din situaţiile-limită, iar în această privinţă, Raluca Sterian se declară „regina descurcăreţilor”. O altă trăsătură care o recomandă pe Raluca Sterian drept o româncă sadea este acel binecunoscut haz de necaz cu care românii şi-au îndulcit adesea zilele amare. Iată ce scria adolescenta Raluca Sterian, obligată să muncească în uzină, în jurnalul ei: „Cu partidul comunist e ca la uzină: strânge şurubul din ce în ce mai tare şi frica se răspândeşte în ţară ca o ceaţă sumbră. Oamenii fac puşcărie fără motiv. Circulă şi un banc: Doi prieteni se întâlnesc. Primul îl întreabă pe celălalt. «Ce mai ştii de Ion?» «E la puşcărie.» «Cât i-au dat?» „15 ani.» «Pentru ce?» «Pentru nimic.» «Imposibil. Pentru nimic nu se dau decât 10 ani.» ” Tot cu un inegalabil umor, ea numea interogatoriile de la Securitate „vizite la serviciul Tortură & Co”. Aşa se face că, deşi atât de triste în conţinut, amintirile Ralucăi Sterian sunt, în realitate, o adevărată lecţie de speranţă.
Tentative de asasinat
Pe când era actriţă la Teatrul Naţional din Iaşi, Raluca Sterian a avut de îndurat nu numai duşmănia autorităţilor comuniste, ci şi invidia colegelor de scenă. Urând-o de moarte pentru faptul că primea roluri principale şi pentru că avea o mare de admiratori, trei actriţe au încercat de două ori să o otrăvească. Prima dată, pe când se aflau în turneu la Chişinău, i-au strecurat otravă în mâncare, iar a doua oară i-au pus o substanţă extrem de toxică în rimel, actriţa fiind atunci la un pas de orbire.
