Prin măsurile de reducere a salariilor bugetarilor, precum şi a pensiilor şi ajutoarelor sociale, Guvernul Boc şi preşedintele Băsescu omoară economia, dar, mai rău, o omoară în ciuda faptului că FMI ar fi vrut s-o salveze! – cam aceasta este tema predilectă de dezbateri după ce, pentru a limita deficitul bugetar la cât a cerut FMI (şi nu altcineva), autorităţile române au ales varianta respectivelor reduceri, în timp ce FMI, prin vocea chiar a directorului executiv al organizaţiei, a declarat că s-ar fi opus, susţinând, dimpotrivă, varianta majorării impozitelor.
Critica măsurilor adoptate de echipa Băsescu-Boc are temeiuri justificate, îndeosebi în faptul că doar până mai ieri autorii măsurilor susţineau că bani sunt pentru pensii şi salarii, precum şi în certitudinea că respectivele măsuri nu vor avea alt efect decât adâncirea recesiunii. Dar a critica aceste măsuri pentru că nu corespund celor cerute de FMI sau, şi mai şi, a face într-un fel din FMI „salvatorul” constituie exagerări absolut periculoase.
Să ne aducem aminte că, înainte de anunţarea măsurilor cu pricina de către preşedintele Băsescu, toată suflarea economică din România, simţind pericolul eventualelor majorări de impozite, n-a făcut decât să sublinieze şi iar să sublinieze că măsuri într-o asemenea direcţie ar constitui răul cel mai profund făcut unei economii în scădere, putându-i da acesteia chiar lovitura de graţie. Teza – susţinută de întreg mediul de afaceri, de analişti, de banca centrală şi de opoziţia politică – era simplă: în recesiune, în criză, nu se măresc taxele şi impozitele. Dl Tănăsescu, reprezentantul României la FMI – transformat, din nu se ştie ce motive şi pe nu se ştie ce baze, într-un fel de guru -, ne-a ameninţat săptămâni la rând cu fraze de genul: „Dacă nu vă ajustaţi, vă paşte creşterea impozitelor”. Dl Isărescu – văzut, din poziţia sa de la banca centrală, ca un alt guru al economiei – a fost şi mai explicit: ar fi total nepotrivit, a spus domnia sa, să se procedeze la mărirea taxelor şi impozitelor, în timp ce reducerile de salarii şi pensii n-ar fi tocmai nejustificate, întrucât nu sunt sustenabile, aşa cum ar fi avertizat dânsul încă din perioada delirului economic, când salariile şi pensiile fuseseră majorate fără a avea suport în creşterea productivităţii muncii.
Astfel că, în afara suportului popular, care oricum n-ar fi existat, măsurile anunţate de dl Băsescu aveau pregătit terenul de susţinere în întreaga zonă economică oficială, de la banca centrală la mediul de afaceri, neproducând vreo surpriză faptul că acesta din urmă s-a grăbit să-şi dea acordul public, răsuflând, probabil, uşurat că povara ajustării îl va ocoli, întrucât a fost aruncată integral asupra populaţiei. Dar a ridica, post factum, în slăvi FMI doar pentru că s-ar fi opus reducerilor de salarii şi pensii, fără a lua în considerare că, în schimb, a cerut creşterea impozitelor – adică tocmai ceea ce fusese criticat cu atâta osârdie -, aceasta este pur şi simplu caraghios! Se cade într-o capcană distrugătoare. Trebuie subliniat că, sesizând tocmai această capcană, mulţi analişti şi chiar politicieni au propus complet alte abordări, spunând că refuză să admită că, pentru a ieşi din situaţie, ar exista doar două căi (reducerile de salarii şi pensii şi, respectiv, creşterile de impozite) şi insistând, dimpotrivă, asupra unei a treia căi: combaterea evaziunii fiscale şi, până la obţinerea de rezultate pe acest tărâm, amputarea drastică şi imediată a achiziţiilor publice clientelare.
În mod suspect, FMI şi Guvernul Boc sunt pe absolut aceeaşi lungime de undă în menţinerea intactă a ansamblului achiziţiilor publice, ceea ce păstrează intacte şi scurgerile de bani publici spre clientela politică şi împinge într-adevăr totul în capcana „reduceri de salarii şi pensii sau creşteri de impozite”! Fără a pune ceva în loc, este pură pierdere de timp a le critica pe amândouă, căci rămâne, de fapt, doar a discuta care dintre cele două opţiuni este mai rea!
