Curtea Constituţională a devenit o instituţie importantă pentru România în ultimii ani, mult mai importantă decât a fost în primii ani de după revoluţie. Cred că două au fost motivele pentru care ne-am trezit cu creşterea rolului acestei instituţii. Primul: conflictul constituţional între preşedintele Băsescu, pe de o parte, şi Guvern şi Parlament de cealaltă parte, care a dus la suspendarea primului. Multele episoade ale acelui conflict politic au trebuit să fie arbitrate de Curtea Constituţională, care a trebuit să suplinească lipsurile unei constituţii prea vagi. Al doilea motiv pentru care Curtea a devenit mai importantă: creşterea numărului de sesizări în procesele de corupţie şi în procesele ce ţin de drepturile băneşti plătite de stat (salarii şi pensii). Deşi importanţa Curţii a crescut, instituţia ca atare rămâne o mare gaură neagră. Procedura de numire a judecătorilor este publică, dar irelevantă. Nu ştim ce merite au avut cei trimişi acolo şi, mai ales, nu avem habar ce opinii au ei despre chestiunile şi principiile asupra cărora vor urma să decidă.
Mă uit cu invidie la procedurile de numire şi la dezbaterea publică din jurul Curţii Supreme americane. E drept, Curtea lor Supremă îndeplineşte simultan rolul avut la noi de Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie. Dar asta nu explică diferenţa de tratament, ci o cultură solidă a dezbaterii deschise şi responsabilităţii publice. Fiecare candidat la Curtea Supremă americană este îndelung şi minuţios chestionat de presă, ONG-uri şi Senat privind opţiunile sale. Se ştie clar ce verdicte a dat şi ce opţiune are candidatul în ce priveşte dimensiunea guvernului, dreptul la avort, religia în spaţiul public, relaţiile dintre guvernul federal şi cele statale etc.
Cred că modelul „tradiţional” prin care preşedintele sau Parlamentul român anunţă nişte nume despre care nu ştim nimic şi ne trezim apoi aşteptând decizii fără nici un indiciu despre cum gândeşte majoritatea de la Curtea Constituţională este complet depăşit. De aceea, salut invitaţia trimisă din partea Comisiei juridice de la Camera Deputaţilor către mai multe organizaţii neguvernamentale pentru a asista la audierea candidaţilor pentru nominalizare din partea Parlamentului. Sper să nu fie doar o formalitate, ci chiar dezbateri de substanţă. Dacă ar fi după mine, aş dori să cunosc opinia candidaţilor asupra câtorva chestiuni, de aceea m-am gândit la câteva întrebări. Prima: sunteţi de acord cu recenta decizie a Curţii în ce priveşte Agenţia Naţională de Integritate? Mai exact, mă interesează cum interpretează candidaţii chestiunea publicării declaraţiilor de avere. Încalcă publicarea dreptul la viaţă privată al demnitarilor? Are un demnitar privilegiul de a se ascunde după acest principiu şi este mai important acest principiu decât necesitatea de a ne asigura că demnitarul nu abuzează de funcţia sa pentru a se îmbogăţi? Oricât ar încerca unii să le prezinte aşa, acestea nu sunt chestiuni cu răspunsuri evidente în textul Constituţiei, ţin de capacitatea celor de la Curte de a alege între două principii şi a da prioritate onestităţii publice. Cu alte cuvinte, nu există adevăruri de tip matematic în chestiunile judecate de Curte, ci opţiuni publice şi politice.
Iar opţiunile candidaţilor trebuie discutate înainte ca ei să ajungă acolo. Personal, recomand respingerea oricărui candidat care nu pune principiul responsabilităţii demnitarului şi transparenţei averii înaintea celor legate de protecţia persoanei demnitarilor. Nu am asistat nici la abuzuri legate de publicarea declaraţiilor de avere şi nici la altfel de probleme care să necesite schimbarea de optică totală adusă de decizia Curţii asupra ANI. A doua întrebare: cum interpretează ei articolul constituţional privind caracterul licit al averii, care se prezumă? Nu sunt de acord cu cei care spun că acest articol face imposibil orice control al averii în România. Este o chestiune de voinţă politică şi articolul este interpretat maximal pentru a bloca controlul averilor. Argumentele sunt expuse în opinia disidentă a celor trei judecători de la Curte care au votat împotriva deciziei în cazul ANI. Susţin candidaţii opinia maximalistă a majorităţii sau opinia minoritară a celor trei? Degeaba spune Parlamentul că doreşte salvarea ANI dacă, pe de altă parte, va trimite la Curte judecători care ar vota tot ca actuala majoritate.
În ce priveşte pensiile speciale, i-aş întreba dacă ei consideră că acestea reprezintă sau nu un privilegiu care încalcă articolul 16 privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi interzicerea privilegiilor. Actuala Curte a dat un verdict care susţine pensiile speciale. Acest verdict poate fi răsturnat de o viitoare altă majoritate. Este timpul ca şi Curtea Constituţională să fie o instituţie grijulie cu banul public, ne-a tot obişnuit să pună bugetul de stat să plătească diverse sporuri şi salarii. Cu asta am ajuns la activismul nejustificat al Curţii în ceea ce priveşte distribuirea banilor publici. Curtea a decis în cazurile privind salariile judecătorilor că un salariu (şi o pensie) odată stabilit nu mai poate fi scăzut, orice s-ar întâmpla. Nu discut acum argumentele tehnice ale cazurilor, ci principiul în sine. Salariul este un drept contractual între un angajator (statul) şi un angajat (judecătorul). Un anumit nivel al salariului nu poate fi un drept constituţional în sine şi acest principiu trebuie respins. Modul cum sunt plătiţi magistraţii sau profesorii este o decizie suverană a celor aleşi de populaţie să gestioneze banul public, adică a Parlamentului şi a Guvernului. Judecătorii de la Curte trebuie să se abţină de la aşa ceva. Cu alte cuvinte, când sunt sesizaţi asupra legilor de salarizare trebuie să-şi decline competenţa şi să respingă cererile reclamanţilor care echivalează un drept salarial cu un drept constituţional. Dacă parlamentarii vor vota nişte candidaţi care cred că politicile de salarizare se fac la Curtea Constituţională, atunci renunţă singuri la o decizie pe care alegătorii lor se aşteaptă să o ia Legislativul.
Ca să rezum, candidatul pe care eu l-aş recomanda pentru Curtea Constituţională ar trebui să fie de acord cu publicarea declaraţiilor de avere, să respingă interpretarea maximalistă asupra prezumţiei averii licite, să considere pensiile speciale un privilegiu neconstituţional, să refuze orice implicare a Curţii Constituţionale în procesele privind nivelul salarizării şi nivelul pensiilor publice. Cum spuneam, mâine asist la audierea candidaţilor, să sperăm că ceva din aceste puncte se va discuta serios.
