Casele săseşti îşi păstrează farmecul architectural, au valoare istorică şi stilistică ridicată precum şi valoare de locuire, sunt uşor de adaptat necesităţilor actuale.iar podurile şi anexele lor gospodăreşti prezintă potenţial ridicat pentru a spori suprafaţa locativă.
Specialiştii recomandă ca reabilitarea să aibă la bază bază o soluţie de arhitectură adaptată cât mai bine caracteristicilor casei, utilizării de materiale optime ca raport preţ-calitate şi compatibile cu cele existente. În cazul în care satul reprezintă un ansamblu coerent, cu numeroase clădiri tradiţionale, unele cu mare valoare, cum este deseori cazul satelor săseşti, este bine să se ţină cont de tradiţia locuirii din acel areal. Tradiţiile au fost, şi vor fi şi în viitor, un nesecat izvor de inspiraţie.
Reabilitarea poate implica în primul rând consolidarea, reparaţia capitală sau parţială, restaurarea , conversia/reconversia funcţională, dotarea, eventual extinderea (inclusiv prin mansardare), demolarea sau schimbarea destinaţiei unor anexe. Ideal este să se păstreze intactă volumetria care imprimă în primul rând autenticitatea construcţiilor săseşti. Ideea este însă nu să rezulte case muzeu ci să fie locuite sau eventual schimbată destinaţia (pensiune, cultură, atelier), cu alte cuvinte să fie în primul rând funcţională şi adaptată unor necesităţi actuale iar toate acestea se pot rezolva numai cu condiţia unui proiect bun de arhitectură.
În funcţie de gradul de uzură pot exista elementele care merită să fie reparate şi preluate. Trebuie să se pornească de la structură, unde este necesară o colaborare cu structurişti de foarte bună calitate şi capabili de a aprecia just calitatea structurii vechi, precum şi de a opera prin metode optime de consolidare (de exemplu, cu metal sau cu cămăşuieli subţiri de tip “Sika”). Urmează planşeele din lemn care nu trebuie înlocuite cu cele din B.A., ci, dacă este cazul, doar consolidate cu elemente uşoare, metalice, apoi zidăriile de compartimentare, finisajele exterioare care, indiferent dacă sunt menţinute cele vechi (dacă există un sistem de decoraţie valoros) sau se înlocuiesc cu unele noi, trebuie să permită respiraţia casei. Sunt interzise tencuielile cu ciment, placarea cu polistiren, geamul termopan (ambele inutile şi periculoase la o casă veche), zugrăvelile impermeabile, placările ceramice.
Reabilitarea unei case săseşti din 1777
O familie pasionată de valorile naţionale şi-a făcut un scop din a „reînvia” casa săsească din Prejmer, a cărei piatră de temelie a fost pusă în urmă cu mai bine de 230 de ani. Casa a fost construită în mai multe etape, structura iniţială fiind realizată integral din piatră. După 100 de ani de la construcţie, imobilul a fost refăcut şi extins,atunci fiind realizate şi mai multe reamenajări.
Desfăşurarea formată de faţadă spre stradă şi zidăria porţii împreună cu cei trei stâlpi de susţinere, încadrate de clădirile alăturate, formează un ansamblu pitoresc de arhitectură vernaculară. În cadrul porcesului de restaurare a fost dat jos tot acoperişul, au fost înlocuiţi căpriorii vechi, iar acolo unde nu a existat această posibilitate, cei vechi au fost dublaţi de unii noi. Au fost date jos toate straturile de tencuială adunate în timp, descoperindu-se frumoşii pereţii originali. S-a păstrat podeaua din lemn şi cărămidă precum şi grinzile vechi care au fost tratate doar cu o soluţie din sare de bor adusă din America, extrem de eficientă împotriva gângăniilor şi ciupercilor.
Mobilierul a fost, în cea mai mare parte, recuperat din casele prietenilor şi recondiţionat cu multă migală de proprietari, care au pictat mobila dându-i personalitate. Fostul grajd a fost transformat de proprietari într-un atelier de creaţie, aici fiind realizată şi mobila cu care s-a decorat casa iar mansarda a fost amenajată într-un stil modern, grinzile fiind însă lăsate la vedere.
Această locuinţă este acum inclusă pe lista monumentelor istorice publicată de Ministerul Culturii şi Cultelor- Institutul Naţional al Monumentelor Istorice, dar şi în patrimoniul UNESCO, fapt care încununează munca din ultimii 8 ani a familiei Onuţ care, cu bani puţini, dar cu multă pasiunea a şlefuit o bijuterie arhitecturală.
Restaurare: arh. Elena Fîntînă (tel.: 0268.543.657), decor: artist plastic Stela Onuţ (e-mail: stelamotz@yahoo.com).
Funcţiuni vechi pentru noi necesităţi
Podurilor precum şi anexele gospodăreşti ale caselor săseşti li se poate schimba funcţionalitatea iniţială şi transforma în spaţii locuibile deosebit de interesante sau având altă destinaţie.
Casele săseşti sunt realizate în perfectă armonie cu natura, înglobând în structura lor materiale precum piatra, argila (cărămizi, ţiglă ceramică), lemnul. Caracteristic acestor case este volumetria generoasă a podului – care se constituia într-un spaţiu funcţional folosit pentru depozitare, precum şi anexele gospodăreşti – construcţii deasemenea generoase, care foloseau la depozitarea cerealelor şi nutreţului pe perioada rece. În condiţiile vieţii moderne podurile au rămas părăsite, oferind acum soluţii pentru extinderea spaţiilor de locuit, în timp ce anexele gospodăreşti, cum sunt şurile, de exemplu, îşi pot schimba destinaţia iniţială şi transforma chiar în spaţii de locuit. În ambele situaţii sunt necesare proiecte de arhitectură care să respecte cât se poate autenticitatea construcţiilor şi să fie adaptate noilor funcţionalităţi. Din amenajarea mansardelor precum şi a anexelor gospodăreşti pot rezulta interioare unice, personalizate în funcţie de arhitectura fiecărei case. Elementele de lemn ale şarpantei pot fi păstrate, reabilitate şi valorificate prin expunerea lor în incinta spaţiului de locuit. Acoperişul se poate dubla pe interior pentru o mai bună termo şi fono izolare, iar pereţii despărţitori din interior se pot realiza din materiale uşoare pentru a nu încărca în exces structura portantă a clădirii. În acest fel, funcţiuni vechi pot satisface necesităţi noi.
Dintr-o simplă şură, o pensiune modernă
Proprietarul a dorit amenajarea unei pensiuni turistice rurale cu 7 camere, în incinta şurii casei din Daia, fără însă a modifica ansamblul de locuit, volumetria şi faţadele construcţiilor existente şi respectând specificul arhitectural al zonei. Şura este o construcţie de cărămidă plină şi lemn cu un singur nivel, în suprafaţă de 208 mp, formată din două corpuri independente legate între ele printr-un arc baroc şi acoperite cu ţiglă ceramică.
Soluţiile de refuncţionalizare propuse au demonstrat modul în care destinaţia unei clădiri anexe poate fi schimbată astfel încât să răspundă cerinţelor vieţii moderne, conservând totodată originaritatea ansamblului de locuit. Clădirea a fost restaurată folosind acelaşi tip de materiale tradiţionale utilizate pentru edificarea construcţiei: lemn, ţiglă ceramică, văruieli.
Mansardarea Casei parohiale
Casa parohială din Roşia (Sibiu) este o clădire din zidărie mixtă de piatră şi cărămidă cu subsol şi parter, cu acoperiş şarpantă şi învelitoare din ţigle solzi. Construcţia a suferit în timp atât degradări severe cât şi modificări esenţiale. Ambientul şi integrarea armonioasă a ansamblului în natura înconjurătoare a recomandat din plin revitalizarea clădirii. Cu toate modificările intervenite în timp, spaţiul interior păstra şi exprima prin amenajare, mobilare şi utilizare o distincţie şi eleganţă subtilă, tradiţie şi intensă atmosferă de epocă. Proiectul de mansardare a propus extinderea în pod a spaţiilor de locuit cu două încăperi, o baie minimală, un hol de distribuiţie şi o debara. Ventilarea şi iluminarea naturală a încăperilor propuse în pod sunt asigurate prin lucarne tradiţionale şi eventual ferestre de mansardă, astfel încât nu modifică radical silueta actuală a construcţiei dar compensează în ceea ce priveşte echilibrarea volumetriei generale.
Restauraea unei case în Moldova influenţată de arhitectura săsească
Arh. Horia Constantinescu- Strihan
În comuna Năneşti din judeţul Vrancea domnul Chirilă Vasile, de meserie tâmplar şi dogar a fost repartizat pentru efectuarea stagiului militar, timp de trei ani, la mijlocul secolului trecut, într-o localitate din Transilvania locuită majoritar de saşi.
Acolo a observat ceeace noi numim astăzi arhitectură tipic săsească, respectiv configurarea volumelor construite pentru apărare, la porţi masive contopite cu locuinţa şi cu o dispunere a volumelor construite în jurul unei curţi care devine interioară. Cu secole în urmă, satul din Transilvania era sistematizat , conform legislaţiei aplicate de autorităţile vremii şi a modelului “sesiei flamande” pentru a asigura o adaptare la relief, o dezvoltare a simţului de apartenenţă la colectivitate în vederea supravegherii muncilor agricole, o asigurare împotriva incendiilor şi inundaţiilor precum şi pentru obţinerea unei economii de teren.
Intrând în contact cu locuitorii şi cu modul lor de viaţă, domnul Vasile a decis ca la reîntoarcerea în comuna natală să-şi realizeze o gospodarie în satul Năneşti în care să reproducă o gospodărie săsească. În anul 1955 şi-a materializat investiţia. Vasile Chirilă povestea că dacă stagiul militar dura mai mult, învăţa chiar să vorbească în dialectul săsesc.
Cu toate că, în ansamblu, a dispus corpurile construite realizând o curte interioară conform modelului din Transilvania, nu a reprodus întocmai formele săseşti, ci le-a adaptat nevoilor şi tradiţiilor moldoveneşti, folosind o volumetrie dotată cu multe spaţii semi-deschise.
Construcţia realizată în satul Năneşti nu s-a putut ridica la standardul de calitate al arhitecturii săseşti, bazate pe structuri de zidărie portantă de cărămidă plină ţesută la o cărămidă şi jumătate, aşezate pe fundaţii adânci de piatră de râu plaăa zidită cu mortar, cu goluri dotate cu arce de cărămidă. Actualii proprietari ai gospodariei din Năneşti restaurează construcţia cu grijă, folosind materiale de calitate, inaccesibile în anul 1955.
În ceeace priveşte decorul caselor locuite de saşi, acestea sunt reduse ca amploare. Nevoia de frumos, de podoabă, este mai accentuata la români, caracteristică semnalata de Blaga. Casele săseşti sunt funcţionale iar frumosul se concentrează numai la interior, la mobilier. Cea mai bună dovadă este că gospodaria din Năneşti cu o planimetrie săsească a fost dotată de proprietar cu multe cerdacuri, cu stâlpi din cărămidă sau din lemn fasonat decorativ, mobilierul fiind mai sărac.
Cerdacul este materializarea arhtecturală a nevoii de vecini, de comunicare între consăteni, este necunoscuta noastră naţională semnalată de Nicolae Iorga, pe care noi am moştenit-o şi amplificat-o de secole. Este exact ceeace le lipseşte saşilor emigraţi precum şi un motiv serios pentru care mulţi se reîntorc în ţara natală.