Legea vânătorii a fost promulgată în anul 2006 şi de pe urma „imperfecţiunilor” ei are de câştigat cel mai mare gestionar de fonduri de vânătoare: Asociaţia generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi (AGVPSR) şi asociaţiile sale judeţene afiliate. Un număr de aproximativ 850 de fonduri de vânătoare au fost încredinţate direct acestor asociaţii – în urmă cu zece ani – iar alte 350 au fost câştigate prin licitaţie. Este vorba de 12 milioane de hectare de fonduri de vânătoare dintr-un total de aproximativ 22 de milioane. AGVPSR şi filialele sale au în gestiune jumătate din România a cărei suprafaţă este de 24 de milioane de hectare.
200 de mii de euro pentru jumătate din ţară
Corect ar fi ca asociaţiile în cauză să plătească o sumă la fel de generoasă la bugetul de stat pentru suprafaţa imensă pe care o administrează. Dar nu este aşa. Ministerul Apelor şi Pădurilor (după vechea denumire) a încheiat contracte de gestiune foarte păguboase pentru stat cu AGVPSR şi filialele acestuia, cel mai adesea, pe sume derizorii. Metoda nu a fost una transparentă, ministerul organizând în puţine cazuri licitaţii, fondurile de pădure fiind preluate prin metoda încredinţării directe. AGVPSR şi filialele sale plăteşc, pentru cele 12 milioane de hectare avute în administrare, aproximativ 1,15 milioane de euro, din care la bugetul de stat ajung mai puţin de 200 de mii de euro, restul de bani fiind împărţiţi între proprietarii terenurilor pe care se află fondurile de vânătoare (81% din sumă) şi fondul de mediu (3%).
Această aberaţie ar fi putut fi corectată anul acesta, când expiră contractele încheiate de stat cu aceste asociaţii, dacă cineva ar fi avut voinţa politică să o facă. Dar nu a fost cazul. Secretarul de stat în Ministerul Mediului, Cristian Apostol, admite că legea nu se poate schimba în 2010 şi că noile contracte vor fi semnate pe legea veche care are numeroase prevederi în defavoarea statului. Una dintre ele stipulează faptul că vechiul proprietar – dacă dovedeşte că a fost de bună credinţă – va putea să-şi reînnoiască vechiul contract. „Sunt trei forme prin care se pot încredinţa contractele de gestiune a fondurilor de vânătoare. Dacă se strâng suficient de mulţi proprietari, astfel încât împreună să deţină 51% din terenuri, aceştia pot negocia încredinţarea directă a fondului unei asociaţii de vânători. Altfel, gestionarul consacrat (cel vechi-n.r.) poate depune actele pentru atribuirea directă pentru încă zece ani a fondului de vânătoare pe care l-a gestionat până atunci”, explică Apostol. Cum terenurile sunt foarte fărâmiţate şi există numeroşi proprietari, este foarte greu ca aceştia să se strângă într-o asociaţie care să deţină 51% din terenuri. Se poate întrevedea faptul că majoritatea vechilor proprietari vor alege să îşi prelungească automat contractele. Printre beneficiari? AGVPSR-urile şi asociaţiile judeţene afiliate la ei.
Cum să plăteşti de opt ori mai puţin decât valoarea de piaţă
Suceava este un exemplu edificator pentru modul în care statul este păgubit în cazul în care încredinţează fără licitaţie un fond de vânătoare. Din cele 70 de fonduri existente, AJVPS Suceava deţine 31 de fonduri, iar dintre acestea, 18 au fost obţinute prin încredinţare directă. Suma totală plătită la stat de către asociaţia judeţeană pentru cele 295 mii de hectare este de 9.000 de euro. Vultur Petria, care până în urmă cu trei ani a fost secretarul Clubului de vânătoare Gura Humorului, susţine că pentru trei fonduri de vânătoare Rarău, Paltinu, Măgura suma corectă pe care ar trebui să o plătească AJVPS Suceava este 20.000 de euro. În realitate, suma cerută de Ministerul Pădurilor pe fiecare din cele trei fonduri de vânătoare este de 2.500 de euro, adică de opt ori mai puţin. Diferenţele între sumele plătite de AJVPS şi alţi proprietari privaţi care au licitat pentru fondurile de vânătoare sunt uriaşe.
Spre exemplu, pentru fondul de la Mănăstirea Humorului noul proprietar privat plăteşte 45.318 euro, în timp ce pentru fondul Paltinul – comparabil ca şi bogăţie a vânatului – AJVPS plăteşte 2.398 euro. Adică, de 15 ori mai puţin. Fondul de vânătoare de la Todireşti a fost licitat, în urmă cu doi ani, pentru suma de 26.453 de euro, în timp AJVPS plăteşte pentru fondul de la Rarău, primit prin încredinţare directă, numai 2.424 de euro. Fondul de vânătoare de la Comăneşti – situat la câmpie şi lipsit de vânat de talie mare, după cum susţine Petria – a fost licitat de un particular pentru suma de 15.813 de euro.
„Străinii, cea mai importantă sursă de venit”
Petria spune că aceste fonduri de vânătoare gestionate de AJVPS Suceava şi menţionate mai sus sunt foarte valoroase deoarece au vânat precum urşi, cerbi, căpriori, cocoşi de munte. Potrivit legii, preţul minim plătit de un vânător român pentru un cerb mare este de 200 – 400 de euro, dar Petria spune că, în realitate, se plăteşte aproximativ 1.000 de euro. La urs, preţul minim este de 300- 400 de euro, dar în realitate suma se ridică la 7.000 de euro.
Pentru străinii care vin să vâneze în România – şi nu sunt puţini -, tarifele minime sunt foarte mari. Împuşcarea unui cerb le scoate din buzunar între 550 şi 8.880 de euro, iar a unui mistreţ între 250 şi 550 euro. De asemenea, este taxată şi neîndemânarea. Dacă ai ratat ţinta, eşti obligat să plăteşti 25 de euro la cerb lopătar sau 300 la urs. În plus, străinii nu iau decât trofeul, carnea urmând a fi valorificată de către asociaţia de vânători, 2.000 de lei în cazul unui cerb, susţine Petria.
„Sumele încasate, derizorii”
Cum a fost posibil ca o asociaţie de vânătoare să pună stăpânire peste aproape jumătate din suprafaţa ţării? O explicaţie ar fi că Asociaţia a avut parte – de-a lungul timpului – de protecţie de la cel mai înalt nivel. Printre cei care au condus asociaţia în ultimii ani se numără Adrian Năstase şi Mugur Isărescu. Trebuie menţionat că suma totală, anuală, încasată la bugetul de stat de pe urma vânatului este de 600 de mii de euro, din care 200 de mii provin de la AGVPSR. Cristian Apostol admite că sumele încasate sunt mici, dar spune că această situaţie nu se poate schimba decât o dată cu legea. România pierde de pe urma vânatului zeci de milioane de euro, ţinând cont că vecinii din Ungaria au o piaţă aproximată la 56 de milioane de euro.
Cât se împuşcă în România
Pe de altă parte, cotele de vânătoare stipulate prin ordin de ministru pentru sezonul mai 2008-mai 2009 au fost foarte generoase. În pădurile României existau 167 de mii de căprioare, cota de vânătoare a fost de 10.200 de exemplare, din care au fost împuşcate 9.000. Au fost 59.218 mistreţi, o cotă de vânătoare de 16.660, împuşcaţi 14.000. S-au numărat 1,41 milioane iepuri, la o cotă de 134.000, din care au fost sacrificaţi -113.000. Au fost înregistraţi 367.000 de fazani , la o cotă de 69.000, din care împuşcaţi – 56.000.
Proprietarii nu îşi primesc banii
Potrivit legii, 81% din suma plătită ca tarif de gestionare ar trebui să ajungă la proprietarii terenurilor. Vultur Petria susţine că aşa ceva nu se întâmplă, deoarece proprietarii sunt prost informaţi, iar primăriile nu eliberează facturi aferente sumei care ar trebui încasată de la gestionari. „Cât timp am fost secretar la Gura Humorului, nu am avut ştiinţă ca proprietarii terenurilor pe care sunt fondurile de vânătoare Todireşti, Cacica sau Comăneşti să încaseze vreun ban”. Că aceasta este o realitate larg răspândită o recunoaşte şi secretarul de stat Cristian Apostol: „într-adevăr, banii nu ajung la proprietari. Aceştia nu întocmesc cereri pentru a-şi primi banii, deoarece deţin suprafeţe mici de pădure şi le-ar reveni puţini bani. Dacă nu îi revendică nimeni, banii rămân la gestionar.
50 de euro dacă ratezi ţinta, 7000 dacă dobori ursul
Sumele totale care se încasează din vânătoare în România sunt greu de evaluat, deoarece preţul pe care un vânător trebuie să îl plătească pentru un exemplar variază foarte mult. De altfel, două legi din 2001 stipulează doar tarife minime. Pentru împuşcarea unui cerb tariful minim se situează între 250 şi 2.500 de lei noi, la cerb lopătar între 130 şi 190 de lei, capra neagră între 230 şi 1.050 de lei. Dacă vânătorul a rănit un animal, dar nu l-a recuperat, mai scoate din buzunar 250 de lei. Un cocoş de munte costă 150 de lei, iar o raţă sălbatică costă 10 lei. Specialiştii din domeniu spun că aceste tarife sunt orientative, iar preţul plătit pentru împuşcarea unui animal este de câteva ori mai mare.
Afacerea este una excelentă pentru deţinătorii fondurilor de vânătoare atunci când au ca invitaţi vânători din alte ţări pentru că tarifele cresc foarte mult. Pentru împuşcarea unui cerb se plăteşte până la 8.800 de euro, un căprior ajunge să coste între 225 şi 2.900 de euro, un misterţ se poate împuşca pentru o sumă cuprinsă între 250 şi 750 de euro. Un foc greşit costă 50 de euro, iar doborârea unui urs arde la buzunare un străin cu o sumă cuprinsă între 5.000 şi 7.000 euro. Doborârea unui lup costă 400-500 de euro, iar un iepure – 25 de euro.
1.600 de fonduri de vânătoare existente la nivel naţional dintr-un total de 2.100 au fost încredinţate fără licitaţii.
584.943 euro încasează România la bugetul de stat pentru cele 22 de milioane de hectare de fonduri de vânătoare existente. (echivalentul a 3 eurocenţi pe hectar)
